Orizonturi negre

Zilele trecute am avut un workshop cu o echipă la Hotelul Orizont din Predeal. Primii patru care am ajuns acolo la 10 dimineața, deși umblați prin ceva hoteluri din lume, am intrat, ne-am uitat de jur împrejur, ne-am uitat unii la alții și ne-am oprit in loc. Nici urmă de recepție. Ne-a sărit în ajutor un angajat care ne-a indicat direcția în care trebuia să căutăm – un fel de gaură-hol pavoazată în negru de sus până jos. Ne uitasem într-acolo, dar nu reușiserăm să distingem decăt o pată de întuneric. Cum altele erau însă preocupările noastre, să ne cazăm și să trecem la treabă, n-am dat atenție.

Am coborât apoi să vedem sala în care trebuia să ne strângem toți 10 pentru două zile. Intrarea în ea, la demisol, ne-a coborât instantaneu temperatura. Pardoseală neagră, tavan, negru, doi pereți din patru, negri. Al treilea, ați ghicit, era portocaliu, iar al patrulea de sticlă. De prisos să spun, mesele și scaunele, negre. O sală foarte bună pentru o întâlnire, dar doar dacă ar fi fost ultima. Priveghi de lux nu era conceptul pe care mi-l imaginasem pentru echipa cu care lucram.

Am ieșit de acolo cât încă mai puteam și am început să căutăm soluții cu personalul hotelului, care a fost salvarea noastră pe tot parcursul celor două zile. Oameni extrem de amabili și dornici să ajute.

Alternativa pe care am găsit-o se afla la polul opus al hotelului, adică la etajul 8. O, cum să-i zic, o încăpere căreia i se făcea reclamă în lift pe post de Sky Lounge. Ștaif, nu glumă. Bănuiesc că era un fel de perlă sau moț al coroanei cu panoramă înspre crestele munților și sentimentul că te afli la înălțime. Erai la înălțime, doar că erau șanse mari să te apuce răul de înălțime. Pereții nu erau negri. Erau gri închis cu bordo închis. Mesele erau negre, cu canapele albe. Avea un perete vitrat care crea înăuntru un prounțat efect de seră. Nu prea puteai respira. Am fi avut nevoie de aer condiționat, dar instalația nu putea fi pornită și oprită decât de la… recepție. La barul din Sky Lounge era și o combină muzicală, cu ceva CD-uri, dar i-am rugat pe colegii mei să nu umble la ea, că poate schimbăm muzica din parcare. Pâna la urmă am constatat că cel mai bine e să lucrăm stând pe jos, că acolo era cel mai răcoare.

Nu știu cum arată toate camerele de la Orizont dar a mea se prezenta în nuanțe pe care de-acum sunt convins că le banuiți: negru, gri închis și ceva alb. Senzațională. Cum intram, cum ma încărcam de optimism, gândindu-mă că nu stau mult. Însă experiența cea mai ciudată am avut-o, mă scuzați, la baie. Pentru doamne nu cred că era o problemă, dar domnii nu pot face pipi decât cu șapca pe cap. Exact deasupra WC-ului, într-un tavan situat la o palmă distanță de creștet, probabil o doamnă arhitect a montat un spot luminos de 10 centimetri diamentru care, dacă nu ești foarte rapid, îți prăjește ceafa. N-am mai făcut pipi așa de repede din armată.

Hotelul de care vorbesc a fost redeschis de curând după 3 ani de renovare. Oameni buni de la Orizont! Zic așa, generic, că nu știu al cui e hotelul. Deci, oameni buni, de ce să fi îngropat voi câteva milioane de euro într-un lux negru de supărare pe bieții turiști sau corporatiști care caută la munte o pată de culoare în viața lor? De ce să fi ales voi, într-un loc în care e cea mai frumoasă lumina din lume, și cel mai curat aer, și cel mai albastru cer, un interior din marmură neagră și pucioasă, pardon, lucioasă? Ăsta să fie cel mai bun orizont la care putem spera?