Printre rânduri

La sfârșitul unei emisiuni cu Gabriel Liiceanu, l-am auzit pe Andrei Pleșu spunând: „Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi“. Frumusețea propoziției mi-a oprit gândurile și mi-a luminat unul anume. Am citit până acum mai puține cărți decât mi-aș fi dorit, dar am încercat să citesc bine. Adică să aleg bine. Să pot zbura mai frumos cu fiecare carte. Poate de aceea suntem înclinați să citim cărți recomandate de prieteni sau oameni pe care îi prețuim. Ca să nu zburăm singuri.

Aș fi vrut ca menirea asta să fie valabilă pentru tot ce citesc și aud. În fond, cuvintele sunt felul oamenilor de a avea sens. Și totuși, cantitatea de inepții care se spun și se scriu zilnic în spațiul public a devenit descumpănitoare. Faptul că majoritatea celor pe care îi cunosc au ajuns să prefere emisiunile cu animale din mijlocul naturii în locul talk-show-urilor televizate din mijlocul Bucureștiului e un motiv de îngrijorare.

Pe măsură ce spațiul public e acaparat de oameni care citesc cărți din ce în ce mai puține sau mai proaste, rațiunea cuvintelor lor se schimbă: încet-încet, ele își pierd rostul de a aduce împreună, de a apropia și devin felul de a ne separa. De cine sau ce nu ne place. Una dintre consecințe e și aceea că oamenii care s-au pregătit temeinic întru mânuirea cu talent a cuvintelor și a ideilor își văd locul și publicul subțiindu-se.

Se îngroașă, în schimb, locul și publicul celor care nu s-au pregătit temeinic pentru mai nimic. Am asistat recent la o predică a unuia dintre cei mai importanți preoți dintr-un oraș de provincie, viitoare capitală de megajudeț. Un om care s-a vrut model pentru enoriașii lui vreme de peste 30 de ani. Din păcate, s-ar putea să fi și fost. Timp de un sfert de oră, deși a început nenumărate, n-a putut duce la bun sfârșit nicio idee cu cap și coadă. Adesea, subiectul și predicatul erau într-o vădită nepotrivire de caracter. După predică, ne-a mărturisit într-un cerc restrâns că a scris și cărți. Apoi ne-a povestit din experiențele lui de viață, născătoare de pilde. Una dintre ele se petrecuse în sudul Italiei. A terminat povestea cu un citat: „Video Napoli e poi mori!“.

Când lași în viață prea mult loc pentru video și audio, poți să „muori“ fără să „vedi“ lumea de sus. De acolo de unde te pot duce doar lectura consecventă, tihnită și reflecția autentică asociată ei.

Avem nevoie de intelectuali adevărați în spațiul public, nu pentru că ei s-ar pricepe la politică, la administrație sau la infrastructură, cum anapoda li se cere, ci pentru că doar ei ne pot feri de alergătura transpirată în cerc. În cercul strâmt al lucrurilor pe care le vedem în fiecare zi și dincolo de care ni se pare că nu mai există nimic relevant sau demn de prețuit.

Constantin Noica scria într-un eseu apărut în 1940 că „o civilizație nu e reprezentată numai de ce are ea, ci și de ceea ce este ea. Felul de a ființa al spiritului îl apără de foc și robie – sau atunci spiritul nu mai e viu“. Felul nostru românesc de a ființa e azi tot mai puțin viu pentru că e din ce în ce mai înrobit de agramați, farisei și politruci, care stau foarte bine la secțiunea a avea și foarte prost la capitolul a fi.

Avem nevoie de intelectuali adevărați în spațiul public și pentru că avem mare nevoie de publicul lor. Dacă cei care citesc doar extrase de cont vor spori pentru că sunt adulați de cei care citesc doar subtitrările la filme, cărțile vor rămâne cea mai frumoasă dintre lumile posibile. Iar atunci când câinele de pază al democrației va fi cedat locul șacalilor de pază ai oligarhiei, am ieșit toți din cărți.

Lecturile nu ne scutesc de greșeli, dar ne ajută să le acceptăm și să învățăm din ele. Ne așază la locul nostru și ne îndeamnă să dăm din aripi cu îndrăzneală și cu modestie totodată. Ne construiesc o scară a valorilor și a mizelor care include și perspectiva celor care au zburat până la noi. Traiul în prezentul continuu are neajunsurile lui. Când alegem să nu mai zburăm pe aripile cărților de mai demult, ci doar să navigăm pe paginile Internetului cotidian, ni se pare că totul a apărut ieri și trebuie făcut până mâine. Nerăbdarea, frustrarea, iar apoi isteria și deznădejdea ne confiscă gândurile, cuvintele și ajung să devină singurul fel în care mai putem comunica.

Avem nevoie de intelectuali în spațiul public ca să ne putem citi mai bine unii pe alții, ca să putem înțelege mai bine ce vrem să spunem și ce reușim să spunem. Ca să înlocuim plescăitul televizat dintre două interjecții cu fâlfâitul lecturat între două reflecții. Am începe să trăim mai bine, așa, printre rânduri.
(Editorial apărut în numărul din 21 iunie al Revistei 22)