Realitatea trasă de păr

Duminică după-amiază ninsoarea alterna cu lapovița și, cum urma să fac un drum prin oraș, am deschis televizorul să văd cum e prin București. M-am îngrozit. Atât țara, cât și Capitala erau arătate ca fiind sub asediul viscolului și înghețului. Pe unul dintre canale, o moderatoare vocifera către primarul Oprescu despre condiții impracticabile ale carosabilului în plin centrul Capitalei, pe altul o altă reporteriță vorbea agitat despre revolta bucureștenilor față de autoritățile locale și așa mai departe.

M-am grăbit să ies din casă înainte ca totul să se blocheze iremediabil. Când am urcat în taxi l-am întrebat pe șofer cum se circulă. „Bine“, mi-a zis, liniștit. Cum „bine“, am zis, că la televizor zice că e dezastru. „E, la televizor…, acolo caută doar senzaționalul și panica. Nu prea au treabă cu realitatea“. Am tăcut, tinzând să-l judec ca fiind unul dintre aceia care sunt împotriva tuturor, din principiu. Dar, străbătând orașul dintr-o parte într-alta, a trebuit să-i dau dreptate. Mașinile erau puține, străzile principale curățate, utilaje destul de multe, niciun ambuteiaj sau semn de catastrofă iminentă.

Discrepanța asta flagrantă între ce mi se arăta la televizor și ce vedeam pe stradă mi-a amintit de o altă întâmplare care m-a pus pe gânduri. În seara de 18 ianuarie, după perioada de vârf a protestelor din Piața Universității, am avut de mers la Intercontinental, la un eveniment. Trecând pe bulevard, am văzut din mașină prima bandă ocupată complet cu care de reportaj ale televiziunilor, înconjurate de multe schele pe care erau montate nenumărate camere de luat vederi și reflectoare foarte puternice. Primul rând de protestatari era la o distanță de câțiva metri de ele, scăldat în lumină, și se manifesta foarte vocal, agitând steaguri și pancarte de tot felul. Pe treptele din fața parcului Teatrului Național se aliniaseră vreo 3-4 rânduri de oameni nemulțumiți, pe o lungime cam de 50 de metri. Sentimentul, văzând asta de pe bulevard, era că oamenii care se vedeau erau doar primele rânduri din ceva ce părea o mare manifestație.

Când am coborât, însă, din mașină și am mers pe trotuar înspre intrarea în hotel, am rămas, uimit, pe loc. În spatele celor 3 rânduri de manifestanți foarte agitați nu mai era nimeni. Parcul și împrejurimile erau goale. Am avut atunci sentimentul presant că asist la un fenomen creat pentru el însuși: manifestanții erau acolo pentru că se filma, iar televiziunile filmau manifestanții ca să-și fabrice singure o știre. Vociferarea se întâmpla strict în spațiul din fața camerelor TV, pentru ele. Televiziunile încadrau doar câteva zeci de protestatari, pretinzând că ne aduc în case știrea unor manifestații de mare amploare.

Nu zic că n-au fost zile în care lucrurile au stat exact așa, iar miile de manifestanți au venit acolo independent de mass-media. Dar pe 18 ianuarie am văzut cu ochii mei că ele nu stăteau așa decât la televizor. Nu zic că în București n-au fost zile cu probleme cu deszăpezirea, cu viscolul și cu înghețul. Dar pe 5 februarie lucrurile nu stăteau așa decât la televizor. Concurența nu pare a mai fi pe surprinderea realității pentru telespectatori, ci pe surprinderea telespectatorului prin inventarea realității.

Panta asta mi se pare foarte periculoasă, pentru toată lumea. Dacă televiziunile au ajuns să fabrice senzaționalul cotidian de dragul audienței, audiența nu poate decât să fabrice teamă, disperare și isterie din cauza televiziunilor, care le vor transforma în noi știri. Asistăm la o pervertire galopantă a realității celei mai mundane, în care publicul devine captivul unei realități construite doar pentru ca el să nu-și dezlipească ochii și emoțiile de la ea.

Cei care au șansa să verifice singuri realitatea pot să capete o neîncredere funciară în televiziuni și mass-media, precum taximetristul meu. Cei care nu au șansa asta devin promotori fără voie ai unei agende care nu e a lor. Când s-a declanșat săptămâna trecută isteria cumpărăturilor de-a valma de frica unei ierni „ca-n ’54“, o cucoană, întrebată la un jurnal de știri ce caută în creierii nopții cu căruciorul umplut până la refuz în supermarket, a declarat hotărâtă că a venit să golească rafturile „ca să intre și ea în rândul lumii“ (lume pe care o văzuse la televizor golind rafturile).

Iarna e grea, dar nu e ca-n ’54, însă nici televiziunile românești nu mai sunt ce erau odată: surse de informare, de reflectare a unei realități care există și în afara lor sau a intereselor lor.
(Articol apărut în numărul din 7 februarie al Revistei 22)