Ce știu ei și nu știm noi?
Am văzut de curând filmul documentar „A small act”, ca parte a festivalului One World Romania. Pe scurt, e vorba de o femeie din Suedia care, timp de mai mulți ani, a sponsorizat școlarizarea unui copil dintr-un sat din Kenya cu 15 dolari pe lună. În lipsa acestor bani, copilul nu ar fi putut merge la școală. Acest copil, însă, a mers nu doar la școală, ci și la liceu și apoi la facultate în Kenya. Ulterior, a fost admis la Harvard Law School, iar după absolvire a urmat o carieră de avocat internațional pentru drepturile omului la diferite instituții internaționale. Inspirat de generozitatea binefăcătoarei sale, kenyanul înființează o fundație care să sprijine, la rândul ei, copiii săraci, dar meritorii din mediul rural și dă acestei fundații numele femeii din Suedia, Hilde Back, pe care, cu această ocazie, începe să o caute. Întâlnirea dintre ei e începutul unei minunate prietenii și încununarea unui fel de a te uita la lume și viață.
În cursul intervențiilor din documentar, Hilde a rostit mai multe fraze care m-au pus pe gânduri, dar doar despre una aș vrea să vorbesc aici. Ea spunea că în Suedia e larg răspândită cultura de a ajuta oameni pe care nu îi cunoști. În cazul ei particular, un ajutor infim a făcut pentru o persoană pe care n-o cunoștea, din celălalt capăt al lumii, diferența între o viață trăită în sărăcie și violență și o viață împlinită, capabilă să ofere și altora șanse pe care altfel nu le-ar putea avea niciodată.
Însă Hilde a avut un neobișnuit noroc. Ea a aflat de rezultatul ajutorului ei. Cu siguranță, alte zeci sau sute de mii de suedezi nu află niciodată la ce a servit concret ajutorul pe care l-au oferit. Asta nu îi împiedică, însă, să ajute în continuare. Evident, fraza Hildei m-a frapat prin contrast cu ceea ce văd în jurul meu. De multe ori m-am întrebat de unde vine diferența enormă între ajutorul pe care mai toți oamenii pe care îi cunosc (cu mine inclusiv) sunt dispuși să-l dea rudelor și prietenilor apropiați și reticența consecventă de a fi de ajutor pentru persoane pe care nu le cunosc în mod direct. Și nu mă refer aici doar la donații. Înclinația filantropică nu e, încă, democratic răspândită la noi. Mă refer la a fi de ajutor pur și simplu: colegilor pe care nu-i cunoști, clienților pe care nu-i cunoști, cititorilor pe care nu-i cunoști sau, de ce nu, alegătorilor pe care nu-i cunoști.
Ca și cum cel pe care nu-l cunoști nu merită, din principiu, un salut, un zâmbet, un gest sau un cuvânt îngrijit. El nu merită inițiativa unei interacțiuni, nicidecum a unei relații prietenoase. Deși, oricând așa ceva ni se întâmplă, de obicei în străinătate, trăim un sentiment de confort, de normalitate, uneori chiar de bucurie.
E o textură socială care ține în viață sentimentul de siguranță și apartenență. El trece dincolo de familia ta și se întinde peste locul în care trăiești. E, poate, motivul pentru care vedem străini trăind atât de bine în alte locuri decât în țara în care s-au născut și români care nu se pot integra deloc într-o societate străină din care le lipsesc rudele cele mai apropiate. Nu avem deprins exercițiul relației tonice cu cel pe care nu îl cunoaștem. Până când nu-l vom deprinde, vom rămâne prizonierii scepticismului, suspiciunii, ai izolării în cercuri și interese mici.
Am participat recent în București la un exercițiu de sponsorizare în care un om de afaceri englez a facilitat strângerea într-o jumătate de oră a 2.500 de euro, în iterații de câte 50 de euro, de la un grup de oameni de afaceri români, pentru 3 proiecte nonprofit inițiate și derulate de români. Fără să mă bucur, nu mi-am putut reprima gândul că un român n-ar fi putut strânge banii ăștia de la noi, cei prezenți în sală, nici într-o jumătate de an, necum într-o jumătate de oră. Și iar m-am gândit la Hilde. Ce știu ei și nu știm noi?
Poate răspunsul să vină și din altă convingere a femeii simple din Suedia – aceea că omul căruia îi faci bine va face bine, iar cel căruia îi faci rău va face rău. La noi pare să se aplice pe scară mai largă varianta, cum altfel, decât de mijloc: omul căruia nu îi faci nimic, nu va face nimic. Indiferența, care se propagă cu mai multă putere decât binele și răul la un loc.
(Articol apărut în numărul din 3 aprilie al Revistei 22)
2012, aprilie 4 @ 20:56
Modelul cultural nordici, atât de diferit de cel sudic, nu numai cel românesc, își are principala explicație în factorii de mediu specifici peninsulei scandinave. De-a lungul timpului doar acei indivizi care au demonstrat altruism față de necunoscuți au putut să se integreze în comunitățile fără de care nu ar fi putut face față condițiilor aspre de climă.
Dacă pe malul Mediteranei sau al Dunării îți poți permite să fii greiere egocentric, la nord de paralela 50 supraviețuiesc doar furnicuțele altruiste.
Sunt destul de sceptic că vom învăța această lecție de… biologie, în condițiile în care suntem puțin permeabili la valori universal acceptate și încă avem impresia că am pus coada la cireașă.
Avem nevoie de mai multe oglinzi de genul celor pe care ni le pui tu în față, Cosmin!
2012, aprilie 5 @ 10:51
Sunt bucuroasa sa spun ca am prieteni cu mentalitatea suedezei provenind din Austria si din Ungaria, iar recent m-am bucurat sa aflu ca o veche prietena romanca face acelasi lucru…e adevarat insa ca traieste de 10 ani in Italia. Imi pun multe sperante in tanara generatie care e mult mai dispusa sa calatoareasca, sa iasa din zona de confort, sa umple cu continut emotional informatia e- (care ea in sine sper sa participe la inchegarea unei constiinte ce depaseste interesul de clan)si sa fie mai putin acaparati de dorinta de a poseda.
In primul an de gradinita, copiii din nord au cel putin 3 evenimente majore pe an dedicate spiritului comunitar, in care sunt implicati toti copiii din scoala. Pacea globala, ajutorul celor mai saraci si ingrijirea mediului par concepte bizare atunci cand sunt vehiculate de copii intre 3 si 4 ani..insa ai fi uimit sa vezi ce intrebari interesante pun. Stii ce mai cred? Ca multi dintre parintii romani ar rezona profund la astfel de topici daca ar veni de la copiii lor. Cred ca se poate accelera evolutia societatii romanesti pornind din mai multe parti odata.
Felicitari, Cosmin.
2012, aprilie 5 @ 12:23
Cosmin,
eu cred ca filantropia din noi este invinsa de depresia in care traim. Si mai cred ca ea iese la iveala doar daca oamenii traiesc intr-un mediu relaxat, sigur, binevoitor. Filantropi sunt oamenii care zambesc, nu cei incruntati, apasati si nervosi. Ai vazut cati oameni zambesc, pur si simplu, pe strada la New York si cati la Bucuresti? Cand ai vazut ultima oara un om zambind pe strada? Sunt atat de rare ocaziile, incat sigur le tii minte.
Lasa-ma sa ma bucur de majoritatea banilor pe care ii muncesc, da-mi voie sa traiesc intr-o tara in care cei care ma conduc nu fura aproape tot, nu ma obliga sa fiu ingrijorat continuu pentru ziua de maine, sa ma rog sa nu fie nevoie sa ajuung intr-un spital sau sa ma ingrijorez de cat mai poate invata copilul meu de la niste profesori platiti de mizerie si apoi ajungem si la filantropie.
Mie mi-ar placea sa luam de afara toate exemplele pozitive, nu doar pe cele despre filotimie, asta fara sa fiu de loc in dezacord cu tine. Spun doar ca m-as uita la lucrurile astea in context.
Aaaa, si poate ca in Suedia ultimul Caritas o fi fost acum 100 de ani, ultimele FNI, Bancorex, bingo, la fel, iar ultimii politicieni urmariti pentru coruptie or fi fost pe vremea vikingilor. Neincrederea vine si din orea multele exemple negative din jurul nostru.
2012, aprilie 5 @ 12:32
@Bogdan. Cred că înțelegem la fel de unde vine neîncrederea asta. Articolul l-am scris, însă, mai degrabă pentru reflecția asupra felului în care putem ieși din capcana în care ne aflăm. Simplul acord asupra cauzelor nu ne scoate de acolo. Și, cum ziceam, nu m-am fixat doar asupra laturii filantropice. Asta a fost doar o ancoră. Dificultatea relației cu cel pe care nu-l cunoști cred că e principalul motiv pentru care și nivelul de client service e atât de în suferință pe-aici. Știu că toți ne-am comporta mai bine în Suedia. Dar nimeni n-o să aducă Suedia aici. Și nici restul exemplelor pozitive de care zici n-o să le aducă nimeni.
2012, aprilie 5 @ 12:34
@Elysse. Apropo de ce spui, Adi îmi povestea că la școala fetei lui din Franța, într-o zonă rurală, există un program în care copiii de la clase mai mari îi învață lucruri pe cei de la clase mai mici. E tot un fel foarte inteligent de a te învăța să te simți bine ajutându-l pe cel pe care nu-l cunoști, dar cu care ai putea avea sau construi lucruri în comun.
2012, aprilie 5 @ 12:44
@Oti. Știu că nu poți combate o teorie cu un exemplu dar nu mă pot abține să nu mă gândesc la un contraexemplu pentru teoria ta – Spania. Nivelul de agregare a comunităților în Spania e remarcabil. Îmi vine în minte Palau de la Musica Catalana, din Barcelona, una dintre cele mai frumoase săli de concerte din lume pentru mine, și care a putut apărea pentru că muncitorii din cartierul respectiv au constituit, la 1900, un fond public pentru construcția ei. Cred că e și o condiționare geografică N-S la mijloc, dar nu cred că e imuabilă.
2012, aprilie 5 @ 15:50
Dupa cum vad aici, invatatul de acest gen circula in doua sensuri, de la mic la mare si invers. Spre exemplu copiii cei mici, cu o saptamana inainte de eveniment, fac o multime de lucruir pe tema respectiva – planteaza seminte in ghivece, fac curat in parc, merg pana la padure si iau parte atat cat pot la repararea casutelor pt pasari. Se fac poze etc ce se prezinta la eveniment. Grupa mare se ocupa de lucruri mai grele si anume despre accidentul din Japonia de anul trecut …intre 5 si 6 ani. Si si ei prezinta munca lor, iar cei mici stau si asculta. Tema: mediul. La tema pace globala, cei mici practica o saptamana de obediente privind caftelile ce si le administreaza zilnic…cei „mari” au vorbit de primavara araba. Cat despre ajutorul celor ce nu au suficient…copilul meu m-a pus sa ii pun papuceii mult iubiti cu Flash McQueen din toamna ce acum ii sunt mici, pe care i-a purtat si peste iarna prin casa de drag, la usa – sa fie luati de un copil care nu are papuci ( ise scurgeau ochii dupa ei dar s-a bucurat enorm cand a vazut ca disparusera cand ne-am intors acasa).
2012, aprilie 5 @ 16:43
@bogdan – Filantropia la noi functioneaza pentru anumite nise de oameni. Exemple relevante sunt Paramongols si Mihai Barbu – ambii cu expeditia in Mongolia. Eu m-am simtit extrem de bine sa vorbesc despre ce fac Paramongols si sa le port tricoul.
Daca pe noi, tinerii ne apuca neincrederea, atunci urmeaza ceva trist pentru tara asta. Exemplele negative sunt doar „modelele” de evitat.
2012, aprilie 5 @ 22:39
Din pacate romanii si nu numai ei, in partea aceasta de Europa, se definesc prin „eu am si daca am vreau mai mult” si ma refer la partea materiala. Sunt insa culturi care se definesc prin „eu sunt”. Fara un motor care sa impulsioneze, schimbarea va fi de durata, dar eu sper ca va fi. Nu stiu daca va amintiti de un film in care se porneste un lant al faptelor bune: eu te ajut daca imi promiti ca si tu vei face o fapta buna cuiva. Practic ajutorul era conditionat dar producea reactie in lant si schimbare. Poate fi o idee, nu-i asa? 🙂
2012, mai 10 @ 15:43
Cred ca ceea ce stiu ei si nu stim noi este un mecanism extrem de bine pus la punct de marketing al generozitatii, pe care fiecare individ il invata inca din scoala. Multitudinea de charities care exista in societatile cu traditie democratica nu arata faptul ca toata lumea este generoasa, ci doar faptul ca toata lumea se conformeaza unor reguli. In plus, este mult mai convenabil sa dai niste bani printr-un simplu click decat sa privesti in ochi un om macinat de suferinta care iti poate deranja viata ta bine planificata. La ei, filantropia nu mai este un sentiment autentic, adresat unui interlocutor in carne si oase, ci este doar un soi de plug-in pe care il instalezi inca din frageda pruncie ca sa-ti poti trai fericit viata mai departe, fara prea multe batai de cap si fara anxietati legate de propria persoana. Ceva similar sistemului de cumparare de indulgente in crestinism.
De aceea cred ca omul de afaceri englez este un foarte bun exemplu pentru cum poti face bani din orice, inclusiv din calitatea umana de a darui sau de a fi bun. Singurul lui merit este acela ca a fost la o scoala care l-a invatat tehnici despre cum sa vanda orice cat mai bine. In timp ce echivalentul sau din Romania a fost la o scoala care l-a invatat ca trebuie sa stea in banca lui si sa toceasca teorie.
Cineva spunea ca poti face lumea mai buna incepand cu cei aflati in imediata ta apropiere, cu universul mic al familiei, rudelor, prietenilor, vecinilor de bloc, colegilor de munca, vanzatoarei de la aprozar. Cred ca este mult mai cinstit si mai autentic sa incerci sa ajuti oamenii pe care ii privesti in ochi si care sunt langa tine, cerandu-ti ajutorul, decat sa-ti mituiesti constiinta cu un produs de marketing frumos ambalat in suferinta. Reversul filantropiei prin corespondenta este dizabilitatea de a avea relatii interpersonale firesti si oneste cu oamenii din proximitate.
Sunt convinsa ca putem gasi modele genuine de filantropie in Romania daca am fi mai putin dispusi la auto-critica si pesimism. Uite de exemplu cartea ’20 de ani in Siberia’ a Anitei Nandris-Cudla, publicata deja de Humanitas in trei editii, ca poate-poate iese ceva.