Poțiunea de cenzură

De așa ceva ar avea nevoie clasa noastră po­litică. Și nu numai ea. Guvernul PDL a căzut din cauza trădătorilor. Dar tot așa a ajuns la putere. Prin alianța cu PC, care a trădat PSD-ul ce tocmai îl adusese în par­la­ment. Și tot așa a rămas la p­u­tere. Prin alianța cu UNPR-ul compus din trădători ai PSD, care i-a adus în parlament. Da­că nu se întâmplă nimic no­tabil, și viitorul guvern USL, oricând va veni la putere, va cădea tot din cauza tră­dă­to­rilor. Și nimeni nu pare să în­vețe. Nimic. Niciodată.

Cineva ar trebui să prepare o poțiune pe care să o înghită mai marii partidelor și care să le dea curajul să rezolve acest rictus moral de pe fața politicii românești. Problema cea mai mare nu e că oameni lipsiți de onoare există în politică – ei există în toate domeniile –, ci că, în momentele cruciale, ei dobândesc va­loarea cea mai mare, lor li se fac ofertele cele mai consistente pentru a trăda, pentru că trădarea înclină balanța puterii. Iar trădarea devine un motiv de mândrie și de invidie. De­vine modelul de urmat. Niciun partid n-are îndrăzneala și bărbăția să spună stop, primul. În felul ăsta, toate par­tidele, toți oamenii lor de onoare și de bună-credință se predau sistematic în mâinile câtorva obraznici lacomi, lipsiți de scrupule și de coloană vertebrală.

Lipsa de coerență pleacă de la vârf. Discursul lui Crin An­tonescu din ziua votării în par­lament a moțiunii de cen­zură e exemplul cel mai eloc­vent. Nu poți să așezi în ace­lași discurs formulări precum „distinși colegi“ și „nerușinare“ sau „stimați parlamentari“ și „mitocănie“. Un registru retoric ipocrit e semnalul cel mai vizibil pentru un com­por­tament politic ipocrit. Iar oportuniștii politruci recepționează semnalele astea mai fin decât oricine.

Zilele trecute, am căzut, din întâmplare, peste retransmisia, la HBO, a unui discurs al lui Ceaușescu în fața miniștrilor săi, în anii ‘80. Deci era un cadru mai degrabă intim, între apropiații lui cei mai fideli. O mostră in­cre­di­bilă de agramatism, găunoșenie de formă și conținut, de postură ridicolă. Pe standardele de acum, un papițoi. Băiatul meu de 15 ani m-a întrebat: „Ăsta e Ceaușescu?“. „Da“, am zis. M-a întrebat din nou: „Sigur ăsta e?“. „Da“, zic din nou. „Păi și cum a fost ăsta atâția ani dictator în România, că e un bou?“.

Răspunsul care mi-a venit în minte și pe care nu i l-am dat a fost că și noi toți eram niște boi, de am lăsat pațachinul ăla să taie și să spânzure în România timp de 25 de ani. Dar apoi mi-am adus aminte că sistemul a func­ționat în mai mică măsură datorită lui și în mai mare măsură datorită celor din jurul lui, care, în înregistrarea cu pricina, erau ilustrați de câteva duzini de fețe sinistre și priviri tâmpe. Care la rândul lor se înconjurau de specimene asemenea. Și tot așa, până la nivel de scară de bloc.

Aceleași fețe, doar îmbrăcate mai scump, um­plu azi studiourile talk-show-urilor și înclină balanța puterii în România. Cu mult mai mult tupeu și aplomb decât atunci, pentru că acum e democrație. Acum, ei sunt votați de oameni care habar n-au pe cine votează, dar sunt curtați, cumpărați și promovați de lideri politici care știu foarte bine ce e în pachet.

Guvernul Ungureanu a avut cel mai scurt mandat din istoria postdecembristă și pentru că a fost un guvern din afara sistemului. Mem­brii lui nu erau greii partidelor, încărcați de dosare, contracte și sforării. N-aveau în jur șeptel de bovine cu față umană pentru care datul din cap e suprema formă de ex­primare.

Poate că Ponta, Antonescu și Voiculescu își freacă acum mâinile de bucurie. Ele se vor spăla, în sfârșit, sub robinetele banilor de la buget. Pentru asta, trădătorii șefi și aghio­tanții lor sunt dispuși să intre în orice cap­cană, alături de oricine și împotriva oricui. Asta ar putea să fie treaba lor, dacă n-ar fi pe banii noștri și împotriva sistemului nostru de valori.

Moțiunea de cenzură a fost încă o dovadă că simpla apartenență la o altă generație poate să nu însemne nimic. Între micul Titulescu și marele Ceaușescu sau între somnorosul An­tonescu și vigilentul Voiculescu, țuțării lor n-au nume și chip, doar unica ideologie de a linge resturile din farfuriile stăpânilor, între două râgâituri la televizor.
(Articol apărut în numărul din 1 mai al Revistei 22)