Între poli
Am văzut un posibil viitor al României. Asta pentru că, săptămâna trecută, am petrecut o zi la Napoli. Cel mai urât oraș frumos pe care l-am văzut în Europa. Pe lângă Napoli, orice urbe provincială de la noi pare astăzi un orășel nemțesc. Mizeria, dezorganizarea și dezinteresul care au pus stăpânire pe, odată, falnica metropolă italiană sunt un semnal de avertisment despre ce ne poate aștepta, dacă ne lăsăm pradă ușurătății firii latine și influenței mafiilor de tot felul.
Napoletanii se mândresc cu spiritul lor sangvin, cu creativitatea și înclinațiile lor artistice, cu pofta de viață care pare a nu ține cont de niciun fel de neajunsuri. Sună cunoscut? Rezultatul e o aglomerare urbană care nu pare a ține cont de niciun fel de reguli de conviețuire civilizată. Fostele însemne ale puterii locale, cum ar fi Palazzo Reale, sunt niște comori de artă și arhitectură care se îneacă încet și sigur în praf, neglijență și uitare.
Intrarea în oraș din autostrada A3, dinspre Sorrento și coasta amalfitană, se face pe o șosea de piatră cubică din interiorul orașului care face să pălească Transfăgărășanul la sfârșitul unei ierni grele. La Napoli nu ninge aproape deloc, dar gropile de acolo n-au mai văzut asfalt de multe, foarte multe anotimpuri. Traficul e ca străzile: imprevizibil, haotic, agresiv, sonor, înghesuit. Dincolo de experiența turistică, care e clar doar pentru spiritele aventuroase, exagerat de curioase sau ușor masochiste, am încercat să înțeleg cumva experiența oamenilor care trăiesc acolo în fiecare zi. Răspunsul mi-a venit de unde mă așteptam mai puțin.
În timp ce orașul, împreună cu locuitorii și vizitatorii lui, se scufundă în murdărie și decrepitudine, un pizzaiolo de la pizzeria la care am mâncat înainte de plecare tocmai lipea cu mare sârg și mândrie, la intrare, afișe care chemau la referendum. În sfârșit, s-au trezit, mi-am zis, le-a ajuns cuțitul la os. Într-adevăr, se treziseră, dar cuțitul nu le ajunsese la os, ci la piele. Referendumul era pentru înființarea unei plaje. Napoletanilor li se părea că cea mai stringentă problemă a lor e faptul că au un port foarte lung, dar n-au plajă. Mesajul era haios și creativ: 2% dintre napoletani au barcă, dar 98% au costume de baie. Vrem la plajă!
Ideea nu e dacă orașului i-a mai rămas sau nu vreo urmă de farmec. I-a mai rămas. Dar ea pare să trăiască din ce în ce mai greu, sufocată de neputința oamenilor de a se gospodări cât de cât decent împreună. E un pericol care simt că ne paște și pe noi.
Revenirea în țară, prin Aeroportul Otopeni, a fost ca un duș rece. La ieșirea din aeroport sunt hoții cu acte în regulă. Mașini inscripționate foarte sumar, dar cu tariful maxim: 3,5 lei pe kilometru. Te fură pe față, cu tupeu. Când cobori de pe pasarelă, la ceas, fac ture înainte și înapoi hoții cu altfel de acte în regulă. Sunt taximetriști de la firme înregistrate, cu tariful minim, de 1,39 lei pe kilometru, dar care nu vor să meargă cu aparatul, ci negociază direct suma finală cu potențialii clienți. Te fură la mica înțelegere, cu binișorul. Și, în sfârșit, dacă ții neapărat să nu fii furat, comanzi un taxi prin telefon și aștepți câteva minute. În stradă – în frig, în soare sau în ploaie – pentru că ăștia legali, care plătesc toate taxele și nu fură pe nimeni, nu au acces la pasarela de sosiri.
Intrarea în România e un exemplu perfect de administrare strâmbă, hoțească, care pervertește comportamentul unei comunități. Cel care fură dobândește confortabil privilegiile, iar cel care respectă legea se dă peste cap ca să adune firimiturile.
Un oraș nu e frumos doar dacă plesnește de panseluțe și trandafiri. El e frumos dacă oamenii lui se poartă frumos, dacă își respectă unii altora efortul, munca și valorile.
La ora la care apare acest articol ne cam știm primarii pentru următorii patru ani. Cei mai importanți aparțin unei alianțe care nu e nici de stânga, nici de dreapta, nici de centru. Ea nu are ideologie sau valori, are doar interese. Câte coincid cu ale noastre rămâne de văzut. Vor fi patru ani decisivi pentru tipul de comuniune urbană spre care se va îndrepta România următoarelor decenii. Nehotărâți între Napoli și Viena, reprezentanții noilor administrații vor înclina pentru noi balanța pe care tocmai le-am pus-o la dispoziție.
(Articol apărut în numărul din 12 iunie al Revistei 22)