Creditul de nevoi infracționale

Facem progrese certe. În materie de furt. Fur­tul direct de la stat s-a cam trecut. A intrat însă, curajos, în scenă furtul de la privat, cu garanții de la stat. Tot statul plătește, dar nu hoțului, ci băncilor private de la care el a luat credite (cu nemiluita) pe care nu avea niciodată de gând să le dea înapoi. Și așa cum stă bine tunurilor românești de suc­ces, gruparea infracțională nu s-a încurcat cu bănci obs­cure și funcționari mărunți. Directori din Fondul Național pentru Garantarea Creditelor pentru IMM-uri, Ministerul Eco­nomiei și ai unora dintre cele mai mari bănci din România au jucat rolul de călăi și victime în același timp.

Pe partea cu statul, lucrurile sunt mai clare. Cumva te aștepți ca acolo să se fure, mai de­grabă suntem surprinși când aflăm contrariul. Pe partea cu băncile private fenomenul me­rită privit mai cu atenție. Poate e vorba doar de o mână de șmecheri cu funcții și fără scrupule sau poate e vorba de mai mult.

După ce a fost în anii de boom economic ve­deta incontestabilă a condițiilor de muncă (se­dii, mașini, salarii, bonusuri, pachete de be­neficii etc.), sectorul bancar românesc a in­trat într-o perioadă nefastă, care se acu­ti­zea­ză de la an la an. Băncile au amânat nepermis de mult lichidizarea uriașelor active aferente creditelor ne­performante pe care le au în bilanțuri, îngreunând con­si­derabil repornirea economiei după căderea din 2008-2010.

Dacă economia SUA și-a re­venit mai repede din criză, deși a fost cel mai grav afec­tată, asta s-a întâmplat în mare măsură și pentru că băn­cile au vândut, la prețuri oricât de mici, cât de multe au putut dintre garanțiile imobiliare ale clienților intrați în in­capacitate de plată. Au marcat pierderea (ma­re), și-au curățat bilanțurile și au reluat ac­tivitatea însănătoșite.

Băncile românești n-au avut acest curaj, gri­pând astfel o parte din circuitul economic. Circuit din care ar fi trebuit să-și alimenteze sursele de venituri cu noi clienți și noi afaceri sustenabile. În lipsa lor, presiunea costurilor și a targeturilor de vânzări, pe de o parte, și competiția, pe de altă parte, au devenit fu­ri­bunde. Scadența e dură, nu doar pentru cli­enți, ci și pentru bănci și angajații lor. Primul comportament sacrificat într-un mediu com­petitiv viciat e integritatea.

Cele peste 22 de milioane de euro fraudate prin credite date unor societăți fictive, re­pr­e­zentate de persoane fictive, care prezentau garanții fictive nu puteau trece de toate fil­trele diferitelor comitete de evaluare (dra­co­nice până acum ceva vreme) decât la in­sis­tența unor angajați ai băncilor dispuși să în­chidă un ochi pentru a-și îndeplini targeturile. Mania raportărilor care face ravagii în lumea corporatistă l-ar umple de invidie și pe cel mai birocrat comunist.

Orice român care intră într-o relație cu o bancă de la noi e tratat ca un potențial in­fractor. E căutat și scărpinat pe toate părțile, trebuie să-i declare și pe mama și pe tata și pe bunici și străbunici, toate cele ce au fost, sunt și vor fi, sub semnătură, în nesfârșite for­mulare și exemplare, cu litere mai mari sau mai mici. Asta, iată, nu-i împiedică deloc pe adevărații infractori să spună băncilor ceea ce ele vor să audă și să le ia banii pe care ele nu mai au cui să-i dea.

2013 va fi un an mai greu decât 2012 și pentru băncile din România, și pentru noi, cli­enții lor. Soluția fluidizării capitalului și a în­cu­rajării mediului de afaceri de către bănci nu stă în reguli mai stricte și mai multe, ci în înțelegerea mai flexibilă, mai inteligentă a fe­lului în care business-urile corecte pot supra­viețui și se pot dezvolta în vremuri de con­tracție economică. Nu sunt expert în ma­croeconomie, așadar pot mărturisi liniștit că nu înțeleg nici în ruptul capului de unde vin prognozele de creștere economică ale gu­vernului pentru 2013. Nu cunosc niciun singur director sau proprietar de firmă care să aș­tepte anul viitor cu încredere și optimism. Dar poate nu mă învârt eu în cercurile po­trivite.

Din fericire pentru noi, nici cercurile de in­terlopi cu gulere albe nu se mai simt chiar în largul lor. Dacă e vreun semn îmbucurător al acestui an, el vine dinspre câteva instituții ale statului precum DNA, DIICOT, CSM sau CCR. În decembrie, pe ele le-aș vota, dac-aș putea. Cum bine spunea Bryan Stevenson, un avocat american pentru drepturile omului, „opusul sărăciei nu e bogăția; opusul sărăciei e jus­tiția“. Dacă ea face viața grea și închisoarea lungă pentru hoții din mediul de stat și privat, putem să mai sperăm la o șansă.
(Articol apărut în numărul din 6 noiembrie al Revistei 22)