Îndreptarea dreptei

Clasa politică (ne) falimentează încet și si­gur. De o parte, Ponta și Antonescu, care arătau la conferința de presă de după con­gresul PDL ca un fel de Țociu și Palade cu jumătate de normă, iar de partea cealaltă, un pre­șe­dinte-vampir cu dinții to­ciți, în căutare de sânge proaspăt și popular.

Într-un mod mai puțin popular, la înaintare a fost trimis Cristian Diaconescu, fost fruntaș al PSD, căruia Mișcarea Populară vrea să i se opună acum cu succes. Probabil că politica are rațiuni care ne scapă nouă, votanților simpli. Dar oamenii politici ar trebui să aibă o rațiune care să nu ne scape.

Principala problemă nu mi se pare aceea că „reformatorul“ dreptei a ajuns aici din postura de reformator al stângii. Oamenii își mai schimbă opiniile. În ultima decadă, peste 50 de milioane de americani și-au schimbat opinia în privința căsătoriilor în­tre persoane de același sex. Dar astea sunt opinii personale.

Când ai opinii ideologice în virtutea că­rora vrei să conduci oameni, inclusiv pe unii care nu și-au schimbat radical opi­niile politice în ultimul an, ar mai fi ne­voie de ceva: să le explici un pic procesul. Când te-ai răzgândit, de ce, ce ai învățat din asta etc. Ca să înțelegem și noi cu cine stăm de vorbă și ca să nu considerăm schimbarea asta cu 180 de grade ca pe ceva de la sine înțeles și absolut normal. Că nu e.

Așa cum nu e normală nici puzderia de pro­iecte politice de dreapta. Toate cu ace­lași obiectiv. Toți clamează unitatea drep­tei, dar fiecare o concepe doar sub con­ducerea lui. Meteahna na­țională care împarte lumea în șmecheri și fraieri se ma­nifestă în lumea politică ro­mânească de dreapta prin complexul șefului: dacă nu ești șef, ești un nimeni.

Ipocrizia și duplicitatea sunt la ele acasă și dansează pe masă. Toți șefii partidelor, moțiunilor și mișcărilor de pe dreapta pretind simpatizanților fix ce­ea ce ei nu sunt în stare: să se adune sub conducerea lor, deși ei nu se pot aduna sub conducerea nimănui altcuiva.

Ăsta e, la noi, blestemul dreptei și bine­cuvântarea stângii. Ei n-au nicio problemă să tragă la o căruță condusă de altcineva. Pentru ei e în firea lucrurilor bune în­vă­țate pe vremea lui Ceaușescu. Pe dreapta, oamenii se dezic de figura conducătorului unic, dar nu reușesc să așeze în loc niciun fel de conducător.

Care, cum se urcă-n căruță, vrea în față, la hățuri. Dacă nu se poate suficient de repede, răstoarnă că­ru­ța, ia vreo doi care scapă și încalecă boii. La prima căruță pe care o întâlnesc în drum, repetă figura. Nu e bine și nu-i a bu­nă. Pierdem timp, energie și capacitatea de a construi pe ceea ce s-a reușit deja. O luăm tot timpul aproape de la zero, iar ăs­ta nu e semn de bună chibzuință.

La câți au ajuns să fie, ar putea organiza un grup terapeutic de suport, să-i zicem „Președinții Anonimi de Partide de Dreap­ta“, și s-ar putea întâlni cu un psiholog o dată pe săptămână, ca să-și povestească pro­blemele, să-și discute motivele și să ajungă, în final, la o înțelegere.

Eu aș fi bucuros cu orice fel de înțelegere care să se bazeze pe obiective de per­for­manță. Ar putea conduce pe rând, din doi în doi sau toți odată, important e să nu ui­te de ce o fac. În primăvara lui 2014 sunt alegeri europarlamentare. O excelentă opor­­tunitate să își demonstreze capacitatea de a obține performanță, adică voturi. Și-ar putea împărți de pe-acum țara în zone și s-ar putea lupta unii cu alții în voturi. Ca­re obține cel mai mare avans de la pro­cen­tele obținute de ARD în 2012 în zona res­pectivă, acela să conducă dreapta. Iar res­tul să conducă fiecare ceva – depar­ta­men­te, organizații, grupuri parlamentare, gu­verne din umbră – orice inițiativă sau pro­iect care poate contribui la câștigarea ale­gerilor prezidențiale din toamna lui 2014 de către candidatul dreptei.

Eu mărturisesc deschis că votez pe ori­ci­ne. Cum nu mă pot imagina în viața asta îmbrățișând o filosofie politică de stânga, o să votez dreapta până îmi cade mâna. Nu am nici iluzia candidatului perfect, așa că sunt votantul ideal. Băsescu, Dia­co­nes­cu, Blaga, Udrea, Macovei, Neamțu, Ungu­reanu sau cine o mai apărea, vă votez pe oricare, cu toate bunele și mai puțin bu­nele de care ați dat dovadă.

Am o singură condiție. Faceți voi primii ce ne cereți nouă să facem. Votați-vă unii pe alții. În­chideți-vă toți într-o cameră și nu ieșiți de acolo decât când v-ați hotărât cum mun­ciți împreună pentru țară. Că ăștia de pe stânga muncesc foarte bine împreună împotriva ei.
(Articol apărut în numărul din 2 aprilie al Revistei 22)