Ce ne scapă

Nonșalanța, chiar plăcerea cu care părinții își mint copiii mici e năucitoare. Că un me­di­ca­ment e bun, când nu e, că i-a furat pisica su­zeta, când i-a ascuns-o bunica, că o să-l duci în parc dacă doarme, iar apoi îl duci doar în camera cea­lal­tă, că Gigel o să-i aducă ju­căria înapoi, că la anul o să-i cumperi câine, când știi sigur că anul ăla pică fix înainte de paștele cailor, că mami și tati se iubesc la nebunie etc. etc. Ca să obțină ce vrea de la el, pentru adult e perfect jus­ti­fi­cat să mintă copilul. El e con­siderat un mic idiot anes­te­ziat emoțional care, pentru că nu vorbește și nu reacționează ca adulții, nu-și dă seama că e prostit sau, dacă-și dă, nu-l afectează de­loc.

Succesul tertipurilor mincinoase e adesea chiar motiv de mândrie, am auzit părinți și bunici ca­re și le împărtășesc pe post de „bune prac­tici“ și surse de inspirație. Lucrurile se mai tem­perează abia când copilul crește un pic. „A crescut ăla micu’, acu’ nu mai pot să-l fra­ieresc.“

Ne scapă că anii în care ne-am bucurat să-l fra­ierim liniștiți au întipărit în mintea lui o lo­gi­că a rezolvării nevoilor de la ceilalți prin min­ciună și „fraiereală“, care-i va contorsiona ma­siv comportamentul de adult. Zic con­tor­siona, pentru că, imediat ce nu mai poate fi fraierit, co­pi­lul e aruncat pe nepusă masă și fără nicio ex­plicație în col­țul opus: cum în­cepe să vor­bească, nu cumva el să-și min­tă părinții vreo­dată. Acum i se spune pe un ton ame­nin­țător că cel mai rău lucru pe care-l poate face pe lu­mea as­ta e să mintă un adult.

Nu e greu de imaginat cam ce fel de lume se în­gră­mă­dește, că de cons­truit nu poate fi vorba, în capul copilului. Pâ­nă ieri, minciuna adultului față de el era o ma­re reușită, de azi minciuna lui față de adult e cea mai mare nenorocire.

Realitățile contradictorii intră într-o nouă fază odată cu parcursul școlar în care, de îndată ce e suficient de îndemânatic, copilul poate în­cepe să copieze. Și poate participa la o com­petiție ad-hoc despre cine e cel mai bun la așa ceva din clasă. Copiatul e adesea o reac­ție inevitabilă la pretențiile complet deplasate ale educatorilor care confundă educația cu me­morarea și reproducerea a tone de texte și informații perfect inutile. Însă, atunci când alege calea copiatului, elevului îi scapă că per­formanța asta înseamnă doar a excela în a te minți pe tine însuți. A pretinde că știi ce nu știi, că poți ce nu poți, că ești ce nu ești. Dar dacă-l fraierești pe profesorul care te ia de fraier, totul e ok. Ai câștigat.

Ai câștigat o notă, apoi o materie, apoi un con­curs, apoi un doctorat, o competiție în par­tid, iar apoi un colegiu electoral. Oamenii te vo­tează, deci faci bine ce faci. Ei te vo­tează pen­tru că faci ceea ce fac și ei, doar că ai mai mult tupeu, asta e ceva în care chiar excelezi. Când ești prins cu minciuna, împingi lașitatea unde nimeni nu-și imagina că poate ajunge. Ai două păreri opuse în același timp și te arăți ferm convins că așa e normal, fie­care funcție publică pe care o îndeplinești are dreptul la o părere diferită. Gogomănia e atât de exa­ge­rată încât votanții tăi, neavând ter­men de com­parație, o iau iar ca pe o dovadă de ul­tra-super-șmecherie. Nu le-ar fi dat nicio­dată prin cap. Ești tatăl lor, ești cel mai tare!

M-am obișnuit să fiu mințit aproape în fiecare zi. Dar nu la televizor, că nu mă mai uit, ci în piață. La întrebarea de unde sunt fructele sau legumele, „țăranii“ din piețe mint de îngheață apele. Toți pepenii sunt de la Dăbuleni, toate piersicile de la Medgidia și toate merele de la Voinești. Deși majoritatea au văzut locurile astea doar din zbor.

Dar când minte, speculantul din piață are o tres­ărire. Se uită în jos, i se schimbă vocea, îl apucă tusea, scărpinatul etc. El îi votează pe ăia de-l mint la televizor pentru că ei pot minți fără să clipească. Se uită fix în ochii tăi și-ți spun că albul e negru. Și-ți dau și sen­timentul că-ți fac o favoare că te luminează. N-ai ce face, nu poți decât să-ți scoți pălăria în semn de admirație și să-l votezi. E bun. E cel mai bun. Așa trebuie mințit. Dac-am pu­tea și noi, ce ne-am mai umple de bani, de funcții și de respectul amărâților care nu-s în stare de așa ceva.

Din păcate, din capcana asta nu ne scapă ni­meni altcineva. Am copiat cât am putut de mult la viața mea, pentru că mi se părea nor­mal să trișez un sistem care-și bătea joc de mine. Dar apoi sistemul a trecut, iar obiceiul meu de a minți nu. Mi-am dat seama de asta când am realizat că-mi puteam justifica orice minciună și orice fentare a sistemului. Că da­că aveam o justificare solidă, eram în regulă să mint. Mi-a luat ani buni să scap de por­nirea asta și n-am reușit decât când mi-am găsit în mine resursele să refuz să mă mai mint pe mine. Apoi am reușit și cu ceilalți. Cel mai bine am reușit cu copiii mei, pe care nu i-am mințit niciodată. Sper să-i fi scăpat, măcar pe ei, de obiceiul care le-a adus țara în pragul falimentului moral, social și eco­nomic.
(Articol apărut în numărul din 17 septembrie al Revistei 22)