O strategie pro-bogăție

Guvernul actual a lansat de curând o foarte necesară și bună strategie anti-sărăcie. Multe inițiative și proiecte private au devenit parte din politicile de stat, ca într-o țară civilizată. Asta pentru că acum, în guvernul tehnocrat sunt mai mulți oameni care înțeleg corect inițiativele civice private decât au fost în guvernele ultimilor 25 de ani adunate la un loc. Oameni care înțeleg că rolul statului nu e să concureze cu societatea civilă, ci să o sprijine.

Cum timpul trece repede și până în noiembrie mai e puțin, cred că e util să încurajăm și apariția unei strategii pro-bogăție. Sunt câțiva piloni pe care cred că ar trebui construită:

Primul e încrederea. Subiectul e dificil pentru că, deși vorbim în continuu de el, facem pași concreți foarte puțini. Într-o societate căreia comunismul i-a fracturat coloana vertebrală a încrederii sociale, reconstrucția ei e teribil de anevoioasă. Dincolo de ce facem noi între noi ca indivizi sau firme private, statul are un rol esențial. Și e obligat să-l joace, dacă vrea o societate prosperă. Pentru că poate exista bogăție individuală în lipsa încrederii (e doar o chestiune de viteză și tupeu), dar nu poate exista prosperitate împreună în lipsa încrederii. Iar în acest moment statul e principalul promotor al neîncrederii în România. Prin tolerarea inacceptabilă de către Ministerul Educației a înșelătoriei intelectuale, de la banalizatul și generalizatul copiat la școală până la tolerarea plagiatelor generalizate și ele la cel mai înalt nivel. Prin tratarea de către ANAF a tuturor contribuabililor ca potențiali infractori. Prin apărarea în parlament a inculpaților parlamentari de aplicarea legilor așa cum se aplică ele tuturor celorlalți cetățeni ai României. Și tot așa, o listă lungă.

Când vorbim de bogăție, ne gândim de obicei la bani. Dar ei nu sunt un semn al bogăției unei societăți decât dacă membrii ei au convingerea că pot fi obținuți prin muncă, asumare de riscuri, sacrificii, investiții etc. Altminteri accentul e doar pe îmbogățire prin noroc, tunuri sau cumetrii. Altfel spus, în acest moment principala strategie de îmbogățire individuală prezentă în spațiul public pare a fi înșelătoria, în variile ei forme: copiatul, plagiatul, sifonatul, țepuitul etc. Toate, însă, fac imposibilă îmbogățirea împreună.
Al doilea pilon e îndrăzneala. Din perspectiva asta, oamenii se împart în trei categorii: cei care se plâng de probleme, cei se apucă să rezolve problemele și cei care se apucă să rezolve sistemele care creează problemele. O societate devine cu atât mai bogată cu cât știe să-și transfere membri din prima categorie înspre a doua și a treia.

La momentul ăsta România e o țară în care trebuie să fii un pic nebun ca să te apuci să rezolvi ceva. Și, în general, o facem abia când ne-a ajuns cuțitul la os. Socialmente vorbind, îndrăzneala e penalizată. Și cultural, că suntem o cultură colectivistă pentru care cea mai proastă veste e că cineva poate reuși pe cont propriu, fără ajutorul grupului social, dar și instituțional. Cea mai mare problemă pentru antrepenorii români nu e, ca în orice țară civilizată, relația cu piața (clienți, furnizori, parteneri etc.), ci relația cu autoritățile statului: formulare, avize, inspecții, autorități, reglementări, ordonanțe de urgență, norme de aplicare, modificări de norme de aplicare, schimbări la modificări de norme de aplicare, aplicare aleatoare a schimbărilor modificărilor normelor de aplicare etc..

Dau un exemplu foarte răspândit – veniturile micilor întreprinzători. De ani buni statul organizează, din neștiință sau din prostie, o sarabandă incredibilă, o jonglerie fiscală continuă și mare consumatoare de timp, bani și nervi. Pentru românii care îndrăznesc să demareze o activitate aducătoare de venit pentru ei sau pentru ei și câțiva apropiați, opțiunile fiscale optime au fost în continuă mișcare: ba era mai bine pe PFA și atunci toți și-au făcut PFA, ba era mai bine pe drepturi de autori și atunci am devenit toți autori cu drepturi. Acum cel mai bine e pe micro, așa că plouă cu microîntreprinderi neplătitoare de TVA. De ce toată nebunia asta? De ce nu există un sistem în care, dacă facturezi lunar până la un plafon de 5.000 de euro impozitul e X? Ura și la gară! Treaba ta dacă e pe pfa, dda, mma sau cca. Care-i treaba să plătim mereu consultanți care să ne spună cum e mai avantajos la fiecare câteva luni și apoi să stăm cu teama că poate autoritățile fiscale au alte idei?

Când un om își ia inima-n dinți și renunță la un job călduț sau, dacă e proaspăt absolvent, la perspectiva unui job călduț, ca să înceapă ceva pe cont propriu, adică să riște tot (bani, viață personală, imagine, confort etc.) ultimul lucru de care are nevoie e să-și consume energia în lupta cu hățișul legislativ ambiguu care-i va guverna ostil activitatea. Dacă statul nu înțelege asta, cel mai autentic motor al bogăției, antreprenoriatul, va continua să meargă în gol în România.

Al treilea pilon e educația prin cultură. Nu putem deveni mai bogați împreună decât dacă aspirațiile noastre individuale evoluează și în sens spiritual. Altminteri acumularea, privită strict cantitativ, își limitează sensul la ea însăși. Un fel în care societățile s-au dezvoltat în secolul trecut a fost pe principiul „hai întâi să ne umplem de bani și apoi devenim consumatori de cultură (colecționari, melomani, mecena etc.)”. Pentru România de azi, drumul ăsta e prea lung și nu ne mai așteaptă nimeni. Iar răspândirea rețelelor de socializare online e un factor foarte favorizant pentru o politică publică inteligentă de promovare a culturii în societate. Corelația prosperitate-cultură e un fapt. Germania e motorul economic și de prosperitate al Europei. Berlinul găzduiește în fiecare seară de weekend 1.500 de evenimente culturale simultan. O mie cinci sute. Într-o seară. O fi ceva aici.

Efervescența culturală românească, cu precădere cea a câtorva orașe-fanion, care e mai vizibilă, e unul dintre atuurile noastre de modernitate. Dar și în cazul oamenilor de cultură tineri, ca și al antreprenorilor, instituțiile culturale sunt mai degrabă o frână decât un catalizator. Piața culturală tradițională e adesea închisă, conservatoare și autosuficientă. Cred că în trenul strategiei pro-bogăție, vagonul cultural ar trebui să fie principalul punct de atracție pentru că el dă nu cantitatea, ci calitatea prosperității. În lipsa lui ne plimbăm de colo colo călare pe saci de bani, cu obloanele trase și sperând să nu se urce la următoarea stație cineva care să ne ia locul.
(articolul a apărut inițial pe www.republica.ro în 29.04.2016)