Politicianul meu preferat

Acum un an am votat la alegerile prezidențiale. În ce mă privește, probabil pentru ultima dată. Aș mai vota un singur candidat. Cel care mi-ar promite că, odată ajuns la putere, va scoate politica din viața mea de zi cu zi. Ca să poată supraviețui, România are nevoie de o amplă depolitizare: a agendei publice, a instituțiilor, a companiilor de stat, a sportului, a serviciilor publice, adică a tot ceea ce constituie structura cotidiană a societății. În acest moment mergem complet împotriva curentului european.

Am petrecut de curând câteva zile în Belgia. O țară a cărei scenă politică e complet blocată de peste 7 luni. Nu reușesc să formeze un guvern, alegerile din iunie n-au rezolvat nimic, se vorbește din ce în ce mai des de o divizare a țării etc. Așadar, ceva ce pe standarde românești aduce a haos politic în toată regula. Și, cu toate astea, la nivelul cetățeanului, cel puțin atât cât am interacționat eu cu nevoile sociale cotidiene, totul se desfășoară fără impedimente vizibile. Politica, chiar dacă e în încurcătură, nu încurcă societatea. Și aceeași stare de lucruri am întâlnit-o în mai toate țările europene în care am călătorit.

În anul care a trecut de la utimele alegeri, noi am mers pe contrasens. Politica, politicienii și politizarea țin cu tot dinadinsul să încurce pe toată lumea. Dacă sunt buni la ceva, la asta sunt. Acest apetit exagerat pentru chestiunile de natură politică ar trebui canalizat cumva și în sau mai ales înspre politica de la nivel european. România ar trebui să joace la Bruxelles o carte mult mai importantă.

Mi-aduc minte că, prin anul 2002, discutând cu un politician european, l-am întrebat ce e cel mai specific negocierilor cu România pentru aderare la UE. Mi-a răspuns că, la nivelul forurilor europene, sunt foarte mirați că „negociatorii“ români nu negociază aproape nimic. Spre deosebire de alte state est-europene, cu precădere Polonia, care negocia la sânge fiecare paragraf, românii se mulțumeau să zică „da“ la aproape orice cerință europeană. Ne-a luat ceva timp, îmi spunea interlocutorul meu, să înțelegem că românii zic „da“ știind din capul locului că nu vor îndeplini mai nimic din obligațiile asumate.

Cred că ăsta e, în principal, și felul în care politicienii români ne încurcă inclusiv acasă. Neavând pricepere la chestiuni concrete, de economie, de afaceri, de cultură, de servicii sociale sau măcar de bună măsură, zic „da“ la toate prostiile pe care cei din jur, de același nivel, le vâră sub nas sau pe la urechi. Iar de aici încolo, noi toți, restul, trebuie să ne batem capetele să descurcăm ițele și să ne dăm deoparte de încâlceala și repercusiunile lor.

Am stat de vorbă recent cu un președinte de bancă din România. Îmi spunea oarecum același lucru, dar din alt unghi. Pe el nu-l incomoda atât incompetența crasă a decidenților politici din guvern și parlament, cât mai ales faptul că, din pricina asta, ei sunt inapți să discearnă între argumente valide și argumente nerealiste. Nu provoacă încurcături și probleme din rea-intenție, ci din lipsă de discernământ. Iar odată decizia proastă luată, sunt incapabili să recunoască greșeala și să o îndrepte cumva, în afara unor urmări extrem de grave. Consecințele practice ale acestui fel de a lua decizii politice cu impact economic arată ca o cascadă neîntreruptă de bâlbe, cârpeli și urechisme.

Așadar, speranțe de profesionalizare a clasei politice nu prea mai au de unde să vină. Privind la guvern, pe de o parte, și la noile vârfuri ale opoziției pe de altă parte, concluzia vine cam de la sine: mult zgomot pentru nimic bun. Poate există, totuși, sau va apărea curând un politician care să înțeleagă această stare de fapt și să ne poată propune, dacă nu rezolvarea, măcar limitarea ei. Adică restrângerea sferei de influență și impact al politicianismului până la nivelul la care societatea să poată funcționa normal și autonom. Cum vor arăta normalitatea și autonomia într-o astfel de societate românească nu am idee. Dar, comparând-o cu societatea politizată de acum, anormală și dependentă, mi-e tare greu să cred că poate fi mai rău. S-ar putea chiar și politicienilor să le fie mai bine, pentru că, încurcând mai puțină lume, vor avea și ei parte mai puțin de înjurăturile și acuzațiile care acum le mănâncă tot timpul.
(Articol apărut în numărul din 7 decembrie al Revistei 22)