Pentru un an mai bun

Puțini au fost anii de după revoluție pe care să-i fi început cu mai puțin entuziasm în privința stării de lucruri din România. Pentru că sunt o fire optimistă, pot doar să sper că 2010 n-a trecut, cu toate greutățile lui, degeaba. Că am învățat totuși, ca societate, ceva din el. Câteva lucruri mi-aș dori să fi învățat cu precădere din așa un an.

Primul ar fi că oamenii sunt mai dispuși să facă sacrificii, dacă le înțeleg sensul. Dacă cei care le pretind sunt în stare să explice simplu și coerent ce avem de câștigat în viitor din ceva ce pierdem acum. Guvernanții noștri au stat foarte prost la capitolul comunicare în 2010. Sper ca în 2011, fiind an preelectoral, să înceapă să reînvețe cum se construiește și se transmite un mesaj credibil.

Al doilea ar fi să începem să ne diferențiem, ca națiune, prin ceva. Prin orice. Simt, în continuare, lipsa unei direcții în jurul căreia să ne adunăm forțele și valorile. În 2010, ne-am comportat eminamente reactiv la semnalele sau indicațiile de la Bruxelles, Washington, Berlin sau Paris. În privința ultimelor două capitale, sper să fi învățat că nu ne putem bate joc la nesfârșit de investitorii străini în România. Dacă întârzierea aderării la spațiul Schengen e într-adevăr consecința felului reprobabil în care atribuim contracte publice pe cumetrii politice, înseamnă că marilor firme europene le-a ajuns cuțitul la os. Poate ne vine mintea la cap și nu mai furăm chiar de peste tot, cu orice preț.

Un alt lucru care a enervat și încurcat la maximum afacerile din România, atât pe cele străine, cât și pe cele autohtone, a fost incredibila inconsecvență legislativă. Am avea mare nevoie de un 2011 fără schimbări legislative, un an în care să putem planifica, executa și duce la bun sfârșit planurile de afaceri, fără să ne trezim la jumătatea drumului în alt peisaj decât cel din care am pornit.

Mi-aș mai dori de la presa românească să fi învățat de la 2010 că, dacă nu schimbă ceva radical în 2011, mai târziu va fi prea târziu. România nu trăiește ca la televiziunile de știri. Românii, mai ales cei tineri, au și alte preocupări în afară de salarii, pensii, sindicate, alocații, prețurile din piețe sau isteriile personale ale moderatorilor și invitaților. Mi-aș dori să văd emisiuni, comentarii sau editoriale despre cele mai interesante articole de pe bloguri, despre cele mai intens discutate subiecte pe Facebook sau despre hashtag-ul zilei pe Twitter. Tânăra generație și-a mutat prezentul și viitorul în online, iar mare parte din mass-media este încă înțepenită în trecutul offline.

Poate ar mai fi util să învățăm de la 2010 că asocierea imaginii românilor în lume cu cea a romilor nu face bine nimănui. Lor le diluează specificitățile, iar nouă ne lipește o etichetă care nu e a noastră. Peste tot în Europa, pe unde am fost, sunt foarte la vedere afișe care fac reclamă spectacolelor cu muzică și dansuri țigănești. În Europa, țiganii nu au o problemă să se prezinte ca țigani (gipsies). În România, pare că așa ceva nu e deloc suficient. O bună prietenă a avut de susținut, de curând, o prezentare la un examen pentru intrarea în rândul funcționarilor europeni, la Bruxelles. După multe discuții informale cu colegii ei, candidați din alte țări, s-a hotărât să-și țină dizertația pe tema diferenței dintre romi și români. Vasta majoritate a celorlați tineri, viitori funcționari europeni, erau convinși că e unul și același lucru.

După greșeala majoră din anii 90, când a declarat, ca ministru al Transporturilor, că România nu are nevoie de autostrăzi, viziune ale cărei urmări ne țin și azi deconectați de civilizația europeană, Traian Băsescu face acum o nouă eroare majoră, neacceptând să diferențieze românii de romii-țigani. Și urmările nefericite ale acestei decizii le vom resimți mulți ani de acum încolo în relațiile cu Europa.

Cel mai mult însă mi-aș dori de la 2011 ce îmi doresc în fiecare an din 90 încoace: să reușim să fim mai împreună. Cuvântul și comportamentul de ordine în spațiul public românesc e dezbinarea, iar asta nu ne poate duce nicăieri unde să ne fie bine. Toți se ceartă cu toți și se inflamează din nimicuri. Mizele sunt mici, orgoliile mari, iar timpul măsurat. 2011 va dura cât 2010, dar ar putea însemna mult mai mult.
(Articol apărut în numărul din 4 ianuarie al Revistei 22)