Ceva e putred

E greu să observi nivelul la care a ajuns prestația reprezentanților noștri în spațiul public și să nu te întrebi cum s-ar putea îndrepta lucrurile. În căutarea răspunsului ar merita reflectat la o altă întrebare: cum se face că, dintre toate elitele de la noi, cea politică se află în cea mai jalnică stare, comparativ cu nivelul european, cel puțin?

În sport, avem o elită de campioni care ri­va­li­zează de la egal la egal cu cei mai buni: gim­nastică, scrimă, canotaj etc. În educația de vârf, elevi români se întorc foarte rar de la o olimpiadă internațională fără premii consistente. În artă, ro­mânii încep să conteze în cinematografie și literatură. În business, avem an­tre­pre­nori și manageri care cons­truiesc sau conduc companii de succes în România și în afara ei.

Oriunde e nevoie de muncă, pricepere și dedicare per­so­nală, românii pot concura de la egal la egal cu omologii lor din societățile semnificativ mai dezvoltate. Unde e nevoie ca cei mai buni să fie aleși, sistemul de valori se răstoarnă. Noțiunile de bun, performant, va­loros capătă conotații care nu mai au nicio legătură cu ce am învățat noi despre ele.

Impostori, farsori, incapabili, penali cu acte în regulă reușesc să convingă relativ ușor oa­menii să-i voteze și să-i sprijine atât înainte de a intra la pușcărie, cât și după. Asta nu poa­te însemna decât că dis­cernământul celor care aleg e serios șubrezit. În orice so­cietate, oricât de dez­voltată, discernământul ma­se­lor are devieri marginale. Pes­te tot există câte un partid de zăl­tați, de extremiști sau agi­­­ta­tori care strânge câteva procente. Dar nicăieri o forță politică care are minciuna, incompetența și deriziunea drept trăsături definitorii nu a strâns 70%. Ce e așa de gre­șit cu noi?

Dincolo de ce se reflectă oficial în mass-me­dia, reacțiile decidenților străini după întâ­l­ni­rile cu Ponta, Corlățean, Niță & Co variază în­tre perplexitate și indignare. Oamenilor nu le vine să creadă că astfel de specimene pot re­prezenta și conduce o țară cu pretenții eu­ro­pene, aflată la câțiva pași de ei. Cum se face că ceea ce străinii înțeleg după 10 minute de discuții cu mai marii noștri votanții noștri nu înțeleg nici după o sută de talk-show-uri sforăitoare?

Știu că nu avem o strategie de țară. Nici mă­car în al doisprezecelea ceas, când de ea de­pinde accesarea fondurilor din exercițiul bu­ge­tar european 2014-2020, tot n-o avem. Cre­area ei ar fi putut prilejui o foarte necesară discuție despre încotro vrem să ne îndreptăm. Dar n-am fi putut răspunde înainte să răs­pun­dem la întrebarea „cu cine?“. Cine sunt cei de la care ne așteptăm să aibă o viziune, să înțeleagă ce înseamnă o strategie asociată ei și cum s-ar putea ea pune în practică eficient și în timp util.

Înainte să decidem dacă ne concentrăm re­sursele și energiile înspre agricultură, IT, tu­rism, infrastructură sau orice altceva, pare inevitabil să ne concentrăm atenția pe edu­ca­ție. Nu atât pe educația cunoștințelor, cât mai ales pe cea a caracterelor și atitudinilor. Generația de acum alege atât de prost pentru că generația dinaintea ei nu și-a pus pro­ble­ma în acești termeni. Și-a pus-o doar în ter­meni funcționali – copiii să știe lucruri despre alte lucruri. Asta nu îi ajută deloc, odată de­veniți adulți, să aleagă oamenii potriviți pen­tru a conduce alți oameni.

Efectele pot fi foarte perverse. Zilele trecute, un taximetrist mi s-a arătat foarte revoltat că DNA a început să-i ia la întrebări pe cei care spălau bani prin Realitatea TV. Și că asta se întâmplă doar din cauza lui Băsescu. Când un taximetrist care muncește 10 ore pe zi pen­tru câteva milioane de lei pe lună nu mai doarme de grija interlopilor care sifonează milioane de euro în spatele unor paravane me­diatice, ceva e profund dat peste cap.

Când nu mai sunt repere corecte, nu prea mai ai cum să găsești un drum bun înspre o țintă valabilă. Totul e la întâmplare, raiul celor care prosperă din șmecherii și descurcăreli de moment, când lumea se uită în altă parte. Iar în lipsa educației, cei mai mulți se uită mai tot timpul în altă parte. La cineva care să le explice, să le facă agenda, să le dea ceva.

Avem nevoie de niște ore de discernământ în programa școlară, că în cea familială pare că nu și-au găsit locul. Câteva ore pe săptămână în care elevii să învețe să aprecieze ce e va­loros la cei de lângă ei și ce e suspect. Ce merită susținut și ce merită combătut. Pentru că, în lipsa unei idei clare și corecte despre merite, orice altceva e muncă în zadar.
(Articol apărut în numărul din 29 octombrie al Revistei 22)