Cum se desface?

Am văzut de curând, în cadrul festivalului One World România, un documentar foarte provocator – Cum se face, realizat de regizorul polonez Marcel Łoziński între 2002 și 2006. Pelicula putea foarte bine să fie filmată oricând în România ultimilor 25 de ani.

Totul a plecat de la un interviu dat de Piotr Tymochowicz, un cunoscut consultant de me­dia și PR pentru politicieni de vârf din Polonia, în care acesta pretindea că nu e nicio d­i­fe­rență între a crea brand de politician și a promova o mar­că de proteze dentare. Așa a apărut ideea de a recruta o mână de tineri polonezi obiș­nuiți pentru a-i transforma, în urma unor traininguri și exer­ciții riguroase, în poli­ti­cieni de succes. Echipa de filmare a fost alături de acest demers, în punctele sale mai importante, pe parcursul a pa­tru ani.

Cum e de bănuit, pe ecran se întâmplă lucruri care te lasă cu gura căscată. Sentimentul de perplexitate e accentuat și de faptul că în fa­ța ochilor tăi nu se derulează un film artistic, o ficțiune, ci un documentar, cu oameni reali care nu joacă pe nimeni, ci încearcă să câș­tige un rol de influență în spațiul politic, aju­tați de profesioniști de top.

Însuși regizorul, prezent la proiecție, a de­cla­rat că a avut momente, pe parcursul fil­mă­ri­lor, în care a fost de-a dreptul îngrozit de ce­ea ce vedea și își punea realmente problema dacă să continue sau nu realizarea do­cu­men­tarului. Din fericire l-a continuat, l-a terminat și ne dă astfel posibilitatea unor reflecții. Doar la două aș vrea să mă refer aici.

Prima e a felului în care ne formăm sau ne sunt formate sistemele de valori. Prin par­tea asta de lume, matricea dominantă e că toate sunt la fel de importante. De foarte mici aflăm că trebuie să fim buni la orice lucru de care ne apucăm, să luăm note mari la toate materiile, să respectăm pe toată lu­mea, să stăm liniștiți oriunde am fi etc. Ni se explică, nu ni se arată întotdeauna, dar ni se explică întotdeauna că un copil bun e cel ca­re e cuminte, îi ascultă pe ceilalți, face ce zic ei, e întotdeauna amabil, săritor, dis­po­ni­bil, pri­ceput, inteligent, atent, generos, re­cuno­s­cător și, bineînțeles, foarte iubitor.

Toate astea par bune la prima vedere, doar că, pe măsură ce creștem, constatăm că, în ciu­da explicațiilor, viața și oamenii nu sunt așa. Că nu toate cerințele și pornirile sunt la fel de importante. Că în cele mai multe si­tuații din viață, și cu precădere în cele care contează, de fapt trebuie să alegem res­pec­tând câteva valori și ignorând multe altele. Dar dacă n-am deprins de mici cum să facem diferența, ne blocăm.

Cele mai multe decizii importante devin foarte greu de luat, pentru că ne găsesc captivi în dihotomie: dacă nu ne respectăm toate valorile, nu mai respectăm niciuna. Nu putem funcționa în interval, ci doar în extreme. La fel ne uităm și la ceilalți: ori sunt perfecți, ori sunt praf. Presiunea pa­rentală și socială pentru conformarea necon­diționată e atât de mare, încât poate produce exact efectul contrar intenției.

În documentarul lui Łoziński, tinerii cobai ajung în această dilemă și nu prea știu cum s-o rezolve. Ce e mai important: în ce crezi, ce vrei să obții, ce ești dispus să sacrifici, ce vrea lumea de la tine, ce zice lumea despre tine, cu cine te aliezi, de cine asculți, cine te ur­mează și tot așa. Consultantul îi împinge intenționat în situații limită în care le testează nu doar sistemele declarate de valori, ci mai ales felul în care ele le guvernează acțiunile. Iar surprizele, și pentru noi, și pentru cei în cauză, nu sunt deloc mici.

Al doilea lucru care m-a izbit spre finalul do­cumentarului ține de natura și rezultatul com­petiției politice. Ce era comun membrilor echi­pei selectate să înceapă programul de for­ma­re de politicieni erau speranța și dorința lor de a da ceva societății. Unii educație, alții pen­sii, alții slujbe, alții principii. Dar toți se ima­ginau într-o astfel de politică, în care dau și altora binele în care cred ei. Dintre toți, unul singur a ajuns să intre de fapt în politică și să candideze la alegerile parlamentare, pe listele celui mai populist și extremist partid polonez. Acela pentru care totul era despre luat. Care era convins că i se cuvin puterea, faima, ave­rea și, bineînțeles, recunoștința celorlalți.

În final are loc un dialog grăitor între proas­pătul politician și jurnalistul care a luat parte la experiment. La întrebarea despre con­vin­ge­rile sale ideologice, Dariusz răspunde im­pre­cis, ezitant și chiar contradictoriu. Însă con­chide împăciuitor că va avea acest răspuns imediat ce se hotărăște care vrea să fie ima­ginea lui publică de politician de succes. Scrâș­nind din dinți, oscilând între furie și sar­casm, jurnalistul îl întreabă: „Tu vrei să fii președintele meu?“. Tânărul politician lasă o fracțiune de secundă ochii în jos, a sfială, în­trebarea îl măgulește, însă își regăsește re­pe­de suflul, zâmbește încrezător și declară: „e încă devreme pentru așa ceva“.

Din păcate, când pentru cei ca el nu mai e prea devreme, pentru noi e prea târziu. Spre deosebire de protezele dentare, politicienii mușcă singuri și pot fi schimbați mult mai greu.
(Articol apărut în numărul din 1 aprilie al Revistei 22)