Ușa interzisă

de Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2007

„Citind aceste pagini, mi-am dat deodată seama că am tăcut bine atâția ani de zile. Neputința de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conștient al insuficienței personale». Veninul strâns în mine nu atinsese concentrația necesară pentru a deveni leac. Eram pur și simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii și lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părți din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluție și să am șocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete și remușcări și să mai vreau, totuși, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagina scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.”
Gabriel Liiceanu