Cum ne recompunem?

(Articol apărut în numărul din 18 august al Revistei 22)
Ca să recompunem spațiul public cu mai mulți oameni de valoare, e nevoie să compunem publicuri pentru ei. Școala nu face asta, educația din familie nu reușește nici ea. Mass-media își refuză sistematic rolul de educator. Și atunci, cine și în ce fel își poate asuma această muncă? Fără de care, orice altă muncă riscă să fie în zadar?

Spațiul public românesc e descompus. Se agită în el, uneori tragic, alteori comic, personaje de tot felul, care au, însă, o caracteristică în comun. Fiecare are publicul său. Unele dintre ele au chiar publicuri impresionante numeric. Toți vorbesc despre orice, fără idei, fără structură, fără conținut și, în general, fără sfârșit. De cele mai multe ori, vorbesc unii despre alții. Elitele autentice apar foarte rar, pentru că sunt inadecvate unei astfel de companii și pentru că nu au public.

Într-un interviu recent în Adevărul, Andrei Pleșu vorbea despre dificultatea, în Româ nia, a relației între elita slujitoare și publicul pe care ea ar trebui să-l slujească, dar care nu dă semne că ar avea nevoie de existența vreunei elite. Nu e dispus să îi recunoască acesteia valoarea intrinsecă, rolul de model și utilitatea formativă.

E un fapt. Nu e vorba doar de elitele intelectuale, ci și de cele medicale, didactice, de afaceri etc. Inițiativele bune, lăudabile într-o țară civilizată, aici fie reușesc foarte greu, atât de greu încât reușita abia dacă îi mai poate bucura pe inițiatori, fie pur și simplu eșuează. În principal, din cauză că nu găsesc adepți. Cum îmi spunea de curând un prieten, medic de vârf, care a încercat o experiență de inovare și pionierat în specializarea lui, „tragi, tragi, te zbați, te sacrifici, dar când te uiți în spate și vezi că nu vine nimeni, ba, dacă vine cineva, vine să te înjure, nu-ți mai arde. Așa că am renunțat“.

Uneori, are de suferit nu numai elita în viață, ci și cea care și-a dat măsura valorii acum mai bine de un veac. În mod paradoxal, Spiru Haret, unul dintre cele mai ilustre nume ale educației românești – primul român care a obținut un doctorat la Paris și reformator esențial al sistemului de educație românesc la începutul secolului trecut –, a ajuns azi un nume sinonim cu potlogăria și impostura. N-am auzit pe nimeni care, pentru a apăra bunul renume al elitei românești, să interzică ignarilor de la Bondrea & Co. pângărirea acestui nume întru creșterea profiturilor prin prostirea altor generații de „studenți“.

Mulți dintre membrii elitei românești sunt foarte preocupați ca, în instituțiiile remarcabile pe care le conduc, să creeze noi membri ai elitei. Dar la ce folos, dacă nici aceștia, la rândul lor, nu vor avea parte de un public care să-i recepteze și să se lase slujit de ei? La ce bun să multiplici frustrarea și neîmplinirea? Pentru ca lucrurile să capete un sens firesc, ar trebui rezolvată întâi o altă necesitate. Cine se poate ocupa, totuși, și de crearea unui public pentru elite? Asta e o întrebare de care depinde existența însăși a elitelor, așadar o întrebare la care elitele din fiecare domeniu ar trebui să poată construi un răspuns viabil.
Mie mi-e greu să imaginez un răspuns, pentru că eu resimt acut nevoia de elite. M-am bucurat mereu să mă apropii de oameni mai adânci și mai cuprinzători decât mine, de la care să învăț, care să mă ilumineze, la care să găsesc inspirație pentru propria mea creștere. E adevărat că nu simt comportamentul meu ca fiind foarte larg împărtășit. Și m-aș bucura să fie, că mi se pare cel mai natural mod ca să avansăm înspre un grad de civilizație mai bun.

Dacă nu au de unde învăța despre existența și utilitatea elitelor, oamenii se îndreaptă previzibil către opțiuni la îndemână, care au tupeu, limbaj accesibil și vizibilitate. Și de acolo îi scoți foarte greu. La fel de greu cum dezlipești de ecran un otvist care nu știe ce pierde imbecilizându-se noapte de noapte în fața televizorului.

Poate, una dintre căile de recompunere a relației elite–public ar fi o regândire a comunicării. Asemenea unui brand care comunică pentru a-și spori publicul, și elitele din fiecare domeniu ar putea gândi propriile formule și proiecte de comunicare care să le sporească și să le fidelizeze un public-țintă. Altminteri, lăsat de capul lui și al mediilor de informare, publicul nu va găsi singur calea către elite. Iar de întâlnirea asta avem toți nevoie.