Nicio țară
Într-un moment în care am avea nevoie mai mult decât oricând de dezbateri concrete, la obiect, profesioniste despre cum ieșim din criză mai bine decât am intrat, spațiul public e acaparat de nonștiri despre nonsubiecte. În loc de soluții, argumente și exemple, politicienii se țin de bancuri, glumițe și epitete, de parcă au fost aleși pentru performanță în stand-up comedy, nu în administrarea economiei.
Acum aproape un an, scriam într-un articol că România e încremenită. Și pentru că nu avea unul, spuneam că România nu e încremenită într-un proiect, ci încremenită pur și simplu. Acum, sunt mai lămurit. În ultimii 20 de ani, cu chiu cu vai, România a înaintat pe panta dezvoltării capitaliste. De cele mai multe ori, împinsă de capitalul străin sau trasă de rigorile organismelor europene.
Acum, România a luat-o înapoi, la vale. Cu viteză. Și se vede, destul de clar, că România nu și-a construit, la vremea potrivită, și o frână de mână. Iar în loc să caute o soluție, pasagerii preferă să se certe continuu între ei.
Toată lumea pare că își dorește să ajungem unde eram înainte de criză. Uităm că înainte de criză eram doar într-un loc în care toți consumau mai mult decât produceau. Tot „boom“-ul economic a fost unul pe datorie. Cu câteva excepții, România și românii s-au împrumutat doar pentru consumul imediat sau pentru specula imobiliară. De ce și-ar dori o comunitate cu scaun la cap să nu învețe absolut nimic din experiența asta și să ajungă din nou în același loc?
Într-un astfel de moment, mass-media, deprofesionalizate la rândul lor masiv, țin isonul neaveniților cu carnet de partid și își umplu zilnic spațiul de emisie cu elucubrații fudule și isterice, care golesc publicul de orice speranță de mai bine.
Am mai bine de o săptămână de când am renunțat să mai urmăresc știrile politice. Ele erau ultimul fir care mă mai lega de actualitatea generală. Mi-am păstrat doar interesul pentru știrile din zona business-ului privat. Am ales să nu mă mai intereseze deloc ce face statul român sau reprezentanții lui. Și nu sunt singurul. Am din ce în ce mai mulți prieteni și clienți care se separă voluntar de tot ce înseamnă gălăgia, impostura și inadecvarea liderilor politici.
Ultima veste care mi-a dat de gândit a fost din partea președintelui unei camere de comerț comune cu una dintre cele mai puternice economii europene, care mi-a spus că, pentru viitoarele lor întâlniri periodice din România, conducătorii firmelor investitoare din țara cu pricina au ales să nu mai invite niciun reprezentant al autorităților române, așa cum obișnuiau de mulți ani încoace. Motivul invocat: nu mai au ce discuta cu ei care să fie relevant și credibil.
Autodiscreditarea autorităților române ne conduce către un tip de societate inedit. Vom fi făcut un salt nedorit de la societatea socialistă multilateral subdezvoltată la societatea capitalistă bilateral separată. Un clivaj care nu face decât să ne slăbească și mai mult resursele de relansare economică, și așa anemice. Căile de dialog pe care guvernanții le folosesc acum sunt falimentare. Partenerii sociali de negocieri, patronatele și sindicatele, sunt masiv infestați de persoane și structuri căpușă, ale căror interese sunt perfect contrare celor pe care ar trebui să-i reprezinte. Cei puțini, care sunt autentici, își pierd puterea argumentelor în melanjul de scandal și ipocrizie al falșilor reprezentanți.
Primul pas ar fi ca guvernanții să vrea să intre în dialog, să-l considere principala soluție la problemele economice. Al doilea ar fi să creeze o structură de dialog, populată cu câțiva oameni care să și înțeleagă cum merg lucrurile în economia reală. Acum ei nu există în structurile puterii. Al treilea ar fi să discearnă corect cu cine ar trebui să intre în dialog. Un bun criteriu la nivelul firmelor private ar fi cel financiar (investiții, cifră de afaceri, taxe plătite la stat etc.); altul, cel social (număr de angajați, locuri noi de muncă etc.). Ultimul pas, cel mai greu, ar fi să-și poată asuma punerea în fapt a rezultatelor dialogului.
Fără acești pași, guvernanții vor conduce din ce în ce mai prost, iar cei guvernați se vor feri din ce în ce mai mult de ei. Vor fi două Românii și nicio țară.
(Articol apărut în numărul din 5 octombrie al Revistei 22)
2010, octombrie 6 @ 12:17
De-a lungul timpului, am incercat sa inteleg de ce se intampla lucrurile astea la noi, iar la altii lucrurile functioneaza (nu neaparat excelent, dar incomparabil mai bine).
Concluzia? Politicienii, oamenii din administratia centrala si locala (dupa cum stim, uneori se suprapun cele doua categorii) au tupeul de a invarti vorbe, de a crea „nonstiri despre nonsubiecte”, de a nu-si respecta promisiunile dintr-un motiv foarte simplu: nu ii trage nimeni la raspundere.
Nu sunt penalizati, macar cu un vot pentru ceea ce isi asuma si nu realizeaza. Si acest lucru se intampla la toate nivelele. (De cate ori nu vedem reportaje cu oameni care traiesc in conditii precare, dar zambesc o saptamana pentru ca au dat mana cu politicianul x?)
De ce populatia nu penalizeaza alesii (sau numitii)? Pentru ca, fiecare persoana luata individual (cazul exceptiilor nu are nici o relevanta dpdv statistic) are atitudinea „am gresit, <>” in propria ograda. O atitudine complet nedisciplinata in atributiile personale (acasa, ca locatar al unei scari de bloc, la serviciu, ca parinte care nu frecventeaza sedintele cu parintii etc).
Si daca eu ma fofilesc cand vine vorba de indatoririle mele, sunt mult mai intelegator si cu individul x cand promite ceva. Cand e criza sau nu mai este. Cand plange, mai ca ma adun cu vecinii, cu popcorn sa vedem spectacolul.
Iar solutia nu vine de la sine. Ca sa iesi din zona asta de confort, trebuie sa ai un geam spart la odaie, si crivatul sa-ti aduca gerul in ceafa. Sa ne facem temele noi, sa le cerem altora acelasi lucru si sa-i penalizam pe cei ce se fofilesc.
2010, octombrie 6 @ 20:11
esti ca un quijote in lupta cu morile de vant. pentru un om realist ca tine, cateodata pari foarte naiv in ceea ce scrii, in mod special cand te referi la cum ar trebui sa actioneze politicienii in spatiul public. dezbaterile cu sens mi se pare ca nu mai exista nici la nivel international. sigur, prin comparatie cu Romania, ei stau mai bine. dar si ei au „penalii” lor, ca sa spun asa:)
2010, octombrie 6 @ 20:23
@ Andreea. 🙂 mi se pare important să facem din când în când câte un „reality check” cu normalitatea; nu prea văd altă soluţie ca să nu ne ducem cu capul de tot.
2010, octombrie 7 @ 10:38
nu cu capul ne ducem. ci cu totul. =)
2010, octombrie 11 @ 23:11
ca varianta cred din ce in ce mai mult in iesirea din sistem in loc de a-i mai forta schimbarea. si un pas important este neprezentarea la vot. nu credeam ca o sa ajung sa sustin asa ceva 🙂 atunci cand te duci la vot si crezi ca esti tu cel care distribuie putere guvernantilor, de multe ori iti vine ca prelungire a acestei actiuni sa ii injuri cand lucrurile nu merg bine, sa dai vina pe ei. pe de alta parte, daca nu ai mai vota, ramai cumva singur in maini cu propria-ti viata, vei fi mai responabil decat acum, macar si cu un centimetru 🙂 desigur, contrar sugestiei pana la urma aiuritoare care spune ca votul e dovada de responsabilitate. de fapt e doar un act de a legitimiza niste oameni sa-si faca de cap cu banii tai in urmatorii 4 ani.