Ultima redută

Deși de felul meu sunt conciliant și preocupat de soluții incluzive, mă număr acum printre cei care cred că actualul conflict între piață și gruparea Dragnea-Tăriceanu e ireconciliabil. Descriu mai jos principalele două motive. Unul de ordin conjunctural și unul de ordin mai general.

Situația în care ne aflăm creează pentru mulți din piață iluzia că în partea cealaltă de la guvern și din parlament sunt oameni ca noi, care au greșit, dar se vor îndrepta dacă punem presiune pe ei. Eu cred că în funcțiile-cheie din partea cealaltă nu mai sunt oameni. Sunt niște animale sălbatice care au abuzat cât au putut de libertate, care simt apropierea cuștii și care sunt dispuse la orice, dar la absolut orice ca s-o evite. Nu există niciun preț pe care să-l considere prea mare pentru a fi siguri că nu intră la pușcărie. Suntem în fața unei inegalități flagrante de mize și întrebarea cea mai grea e ce putem face noi, pe termen scurt, contra unora care sunt dispuși să facă orice?

Motivul de ordin general a evoluat în timp. Furia infractorilor din administrația publică față de corporații are un substrat de care mă îndoiesc că sunt conștienți.

Când cineva se angajează într-o multinațională, primul lucru pe care îl învață e că el e în slujba firmei. Ăsta e un lucru pe care nu e lăsat să-l uite oricât de sus ajunge. El e în slujba firmei, trebuie să-i servească interesele, și dacă nu-și face treaba în limitele și în exigențele cerute de companie, zboară. Iar de cele mai multe ori, exigențele companiei sunt dictate de exigențele clienților ei. Pentru cei mai mulți angajați în multinaționale, clientul nu e un concept generic, ci o prezență zilnică foarte concretă, cu nume și prenume.

Mentalitatea asta a fost creată la începutul anilor nouăzeci de primele multinaționale, dar apoi s-a extins constant și la companii antreprenoriale românești și ong-uri, fiind acum caracteristic aproape oricărei organizații care funcționează pe o piață competitivă.

În administrația publică, când un membru de partid e numit șef, în mintea lui instituția ajunge automat în slujba lui, trebuie să-i servească interesele financiare sau politice. Fără rest. Când șefii de instituții spun angajaților ce să facă, ce să semneze sau ce să spună, sau când îi urcă în microbuze și-i trimit la manifestații, îi consideră ca fiind în proprietatea lor și a intereselor lor.

Am aflat recent de o discuție din cabinetul unuia dintre proaspăt numiții miniștri ai cabinetului Grindeanu, în care la întrebarea angajatului din minister legată de ce anume să comunice ministerul pe un subiect, răspunsul ministrului a fost „Nu comunicăm nimic de la minister, se va comunica doar de la partid.”. Mentalitatea asta e integral comunistă. Odată ce am ajuns la conducerea statului, tot ce e al statului devine al meu și trebuie să servească exclusiv intereselor mele și ale grupului de persoane care m-a numit acolo.

Sunt sigur că parlamentarii care l-au votat n-au văzut venind realitatea asta nicio secundă, dar guvernul tehnocrat a însemnat pentru o parte importantă a populației urbane a României o ridicare a vălului ultimilor 25 de ani de pe administrația centrală.

Au ajuns la conducerea statului oameni care s-au pus vizibil și foarte activ în slujba instituțiilor, așa cum învățaseră înainte să se pună în slujba organizațiilor din care au venit. Și au condus așa: fără contracte cu dedicație, fără angajare de rude, fără sifonare de fonduri pentru partid, adică fără niciunul dintre instrumentele de subjugare a statului de către majoritatea politicienilor. Doar cu maximă preocupare pentru clienții instituțiilor, adică pentru cetățeni.

Pentru prima dată de la revoluție, oamenii obișnuiți au simțit că statul chiar face lucruri pentru ei, îl interesază durerile și aspirațiile lor, îi are pe ei în centrul politicilor sale, și nu pe conducători.

Problema cu aflarea binelui e că nu poți să-l dezafli. Sunt câteva sute de mii de români care nu mai pot pretinde acum că nu știu cum e să fie conduși onest, transparent și responsabil. Și care nu vor mai accepta să se întoarcă în trecut după ce au aflat cum ar putea fi în viitor.

Încleștarea din aceste zile nu e politică. E de viața și de moarte pentru un sistem și o mentalitate care nu se mai pot reforma. Dacă i-am spune mâine lui Dragnea „condu parlamentul României în interesul cetățenilor” sunt convins că mai ușor ar înțelege chineza decât acest enunț. Iar rezervorul de lideri PSD încremeniți în timp a ajuns la final. Dragnea nu mai are discipoli, ci doar lachei de cea mai proastă calitate, care-l urmează din prostie, din obrăznicie sau de frică.

Avem în față ultima redută. Și am ajuns în etapa în care ei nu mai vor să audă ce le spunem noi, iar noi nu mai putem să auzim ce ne mint ei pentru că am aflat că se poate și altfel.

Una dintre părți va trebui să plece.