Cum ieșim din ce-am intrat?

(articol apărut în numărul din 23 iunie al Revistei 22)
Am intrat într-un cerc vicios. Pe măsura ce ne înjurăm mai tare politicienii, câștigă teren politicieni mai demni de înjurat.
Politica e o meserie. Ca în orice altă meserie, te duci la serviciu, faci ceva și apoi te uiți să vezi ce-a ieșit. Dacă tot timpul ți se spune că a ieșit prost, și asta în principal din cauză că tu ești în neregulă, șansele să dezvolți o atitudine pozitivă față de ce faci sau față de cei pentru care faci sunt minime. Practic, sunt zero.

Să ne gândim pentru o clipă fiecare la noi înșine: cum ne-am simți să ne ducem în fiecare zi la un job la care să putem paria dinainte că, aproape orice am face, clienții noștri vor fi nemulțumiți, ne vor apostrofa și ne vor condamna public? Cam cu ce tragere de inimă ne-am trezi dimineața și cu ce respect de sine am adormi noaptea?

Și atunci, cam ce fel de oameni se pot înhăma, cu șanse, la o carieră politică în România de azi? În acest moment, îmi pare că principala calitate care se cere de la un politician român e să fie cât mai imun la critici. Or, ca să poți să nu-ți pese de ce părare au ceilalți despre tine, trebuie să fii orientat exclusiv către interesul tău personal sau al găștii care te ține în brațe. În felul ăsta cercul se închide și profeția se împlinește – politicienii sunt corupți, nesimțiți și nu îi reprezintă pe cei care votează. Nu cumva însă felul lor de a fi e în mare măsură tocmai rezultatul felului în care noi, cei din afara ei, tratăm nediscriminat clasa politică?

Simt o întrebare legitimă lângă ureche: “Și ce-ai vrea, sa-i lăudăm?”. Nu, n-aș vrea să-i lăudăm. Pe toți. Dar n-aș vrea nici să-i criticăm. Pe toți, tot timpul. Nu pot să nu plec de la premisa că există, între politicienii români, și unii care sunt frecventabili și care, din când în când mai fac și lucruri bune. Pe ei cred că ne-ar ajuta să îi apreciem mai mult, mai curajos, mai apăsat, în spațiul public românesc. Pentru ca și ei și altii ca ei să aibă un interes în a face lucuri bune, bune în accepțiunea celor pentru care sunt făcute. Să simtă în mod explicit că merită efortul, că se aleg cu ceva important dacă se comportă într-un fel mai bun decât alții.

Știu că aprecierea aproapelui nu e un obicei larg răspândit în societatea românească. Ca să fiu și mai tranșant, e atât de puțin răspândit încât, atunci când apare, e privit mai degrabă cu suspiciunea unor motivații oculte. Dar totuși trebuie început de undeva.

În mediul de business există studii documentate care demonstrează că, pentru a fi constructiv, adică pentru a ajuta o persoană să progreseze, să devină mai bună în ceea ce face, feedback-ul pe care ea îl primește de la altcineva trebuie să fie într-un raport de 1 la 3 până la 1 la 5 între remarcile negative și cele pozitive. Adică mult mai multe pozitive decât negative.

Ăsta e un raport foarte contracultural pentru România. De neconceput pentru mulți. Pentru că cei mai mulți creștem, de mici, cu un raport invers. Care ne și “ajută” să creștem invers. În loc să acumulăm din ce în ce mai multă încredere în noi, dezvoltăm din ce în ce mai multă neîncredere. În loc să deprindem bucuria de a îi aprecia pe alții, dobândim dependența de a-i critica. Cu deplină bună intenție, bineînțeles, facem asta în intersul lor, să-i ajutăm să-și corecteze greșelile, să fie mai buni. Doar că rezultatul e tocmai pe dos. Cei asupra cărora ne revărsam cu insistență criticile bine intenționate devin din ce în ce mai defensivi, mai agresivi, mai surzi la critici. Deci mai criticabili. Cercul vicios se închide iarăși, fatidic.

Și atunci cum se poate rupe lanțul care ne ține pe toți nemulțumiti și de noi și de ceilalți?
Nu fac aici o pledoarie pentru laude nefondate, gratuite, pentru oricine, doar de dragul de a mima un raport optim. Spun doar că între deloc și de tot e foarte mult loc. Pe care am putea să-l umplem cu opinii autentice, însă în ambele talere ale balanței. Dacă binele e considerat normal, deci nu merită atenție, iar răul trebuie semnalat perpetuu cu surle și trâmbițe, tuturor ne va fi doar din ce în ce mai rău.

Revenind la politică, înțeleg că propunerea poate suna aiurea pentru peisajul mass-media românești, dar îmi asum postura excentrică. Dacă aș lucra pentru o publicație, un radio, o televiziune, și aș vrea să fac ceva în plus pentru țara asta, aș încerca un exercițiu: la fiecare 5, 7 sau 10 relatări negative despre politicienii români, să dau și una pozitivă. Vorbesc acum de acele vehicule mass-media în care alegerea inteligentă e posibilă, adică nu de acelea în care prostia e la putere sau de acelea în care atacurile comandate fac legea.

Iar aud o întrebare: “Și de unde să dau o relatare pozitivă, dacă toți fac numai porcării?”. Păi, ca să o dau trebuie să o găsesc. Ca să o găsesc, trebuie să o caut. Așadar trebuie să-mi pun perechea de ochi și de urechi care se uită după lucruri bune. Ceea ce, cum ziceam mai devreme, nu-mi vine chiar natural, pentru că n-am crescut așa și nu sunt încurajat așa. E nevoie să fac un efort, să vreau să văd și lucurile bune, care sunt mai greu de observat decât cele rele pentru că ele nu ies la fel de tare în evidență. Tocmai de aceea, odată găsite, ar trebui ajutate să iasă în evidență, ca să ne putem simți și noi un pic mai bine că avem în preajmă politicieni care fac pentru noi și lucruri bune. Și să-i facem și pe ei, chiar dacă puțini la număr, să se simtă cât de cât apreciați, ca să își dorească și alții să continue alături de ei. Nu le-am face lor o favoare, ci nouă un mare serviciu.