Geoană umple paharul lăsat gol de Văcăroiu

“Geoană l-a depășit pe Bulă la numărul de bancuri. Supărat, Bulă a cerut renumărarea.” Finalul alegerilor prezidențiale a adus doi învingători: unul pentru președinția României și altul pentru bășcălia României. PSD-ul mai deținuse anterior acest portofoliu însă, odată cu diluarea prezenței publice a celebrului Vodcăroiu, locul rămăsese liber. O perioadă a concurat destul de singur Marean, însă n-a fost să fie pentru cel ce nu știe cum e a fi.

Dacă Marean n-a avut anvergură, Mircea are. Dacă Vanghelie are limite, Geoană n-are. “Cred cu tărie” a spulberat “Părerea mea”, deși tăria părea a fi definitiv rezervată întâiului Bulă politic. Rezultatul e un fel de “Cred cu tărie în părerea mea”. Ca și predecesorul său, Mircea Geoana pare a trăi într-o lume a lui, cu candori și copilării dezarmante. Adică care îl dezarmează. Sunt atât de înduioșătoare încât nu știu dacă posesorul lor va mai putea fi vreodată luat în serios.

Pentru Văcăroiu, trecerea lui în legendă de către cațavenci a fost de bun augur. L-a umanizat, l-a facut prizabil unei audiențe căreia, altminteri, i-ar fi stat în gât. La legenda lui Geoană nu mai participă doar cațavencii. E un demers colectiv, național. Românii dau acum, cu frenezie, tot ce au mai bun. Înțeleg că în fiecare dimineață, exercițiile fizice în poliție și armată încep cu 20 de geoane. Campionatul național de țopăieli mai are nevoie doar de un sponsor cu un simț al umorului egal cu cel al banului.

Nici bucuria nu va mai fi ce-a fost. Gândiți-vă cum va primi vestea victoriei următorul președinte al României, peste 5 ani. Un zâmbet scurt în colțul gurii. Fără țopăieli, fără ciuruieli, hăhăieli, pupături, icoane, lacrimi și leșinuri. Nu știu unde o să ajungem. O să părem un popor aproape civilizat.

Și-atunci o să ne fie dor de bancurile cu Geoană. Iar copiii o să ne întrebe cine a fost Geoană? Și noi o să răspundem “un președinte pe timpul mandatului căruia am dormit toți”. Iar când ne-am trezit, ne-am trezit cu o poftă nebună de râs. Am fi vrut și să țopăim dar nu puteam, pentru că atunci ar fi trebuit să râdem de noi înșine.

Funcțiile supreme în statul român sunt puse la grea încercare. Prima, cea de ciuruitor, riscă să rămână fără cartușe. A doua, cea de țopăitor, riscă să sară din tipare. Următorul președinte al senatului nu va avea viață ușoară. Să țintești la scaunul suprem al ridicolului, la bășcălia supremă în stat, nu e la îndemana oricui. Îți trebuie tărie, nu doar în credință sau în pahar, ci și în caracter.