Cultura comunicării
Am audiat recent conferința domnului Andrei Pleșu „La ce (mai) e bună cultura”?, organizată de Asociația Erudio. Pentru cei aproape 300 de participanți, două ore au trecut ca două minute. Domnia sa a cucerit atât cu prelegerea propriu-zisă, cât și cu răspunsurile la întrebările ce i-au urmat.
N-a fost o întâlnire ușoară pentru vorbitor. Publicul provenea, în marea lui majoritate, din business, o lume care se întâlnește cu cea a culturii mai rar decât publicul obișnuit al domnului Pleșu. Și totuși, a fost o întâlnire de un enorm succes. Toți cei cu care am vorbit după conferință erau absolut fascinați. Toți ne-au cerut repetarea cât mai curând a unor astfel de evenimente. Asta m-a îndemnat să deschid un subiect care mă frământă de mai multă vreme.
Mi-e clar că o parte importantă din efectul pe care Andrei Pleșu îl are asupra publicului vine din vastul conținut pe care l-a acumulat și pe care îl folosește. Mi-e însă la fel de clar că o măsură importantă a succesului prelegerilor sale vine din maniera în care știe să transmită acest conținut.
Ăsta e un punct nodal pentru limitele în care cultura noastră se mărginește adesea. Efortul dobândirii conținutului are nevoie să fie dublat de abilitatea transferului. Altminteri, atât cel care creează cultura, cât și cei care ar dori să o primească nu vor reuși să-și împlinească aspirațiile. În plus, spațiul public rămâne liber pentru comunicatori buni, cu un conținut mai puțin bun.
Ne uităm cu admirație la culturile mari și la răspândirea lor. Cuvântul-cheie aici e „răspândire“. O cultură devine mai mare și în măsura în care e răspândită mai bine. De când lumea. Or, pentru asta e nevoie de oameni care să o răspândească cu pricepere, cu dăruire, cu convingere. Astfel de oameni avem prea puțini.
L-am întrebat pe Andrei Pleșu, după conferință, cum s-ar putea îmbunătăți abilitățile de comunicare ale oamenilor de valoare din cultura română, mai ales ale celor tineri, pe care nu prea îi vedem și nu prea îi auzim, de care e foarte greu să aflăm și pe care e, deci, greu să-i apreciem cum se cuvine. Domnia sa mi-a vorbit de daturile naturale care compun un bun comunicator: politețe, interes față de celălalt, generozitate, dorința de a asculta și de a împărtăși. I-am vorbit însă și de latura educațională. Liantul menit să adune daturile naturale într-un izvor de valoare și pentru sine, și pentru ceilalți.
Cultura educației din România nu favorizează, în nicio etapă a sa, formele de expresie individuală. Ba, aș zice, le inhibă sistematic. Modelul încurajat nu e acela al exprimării propriei personalități, a propriilor gânduri, emoții sau idei, ci al reproducerii textelor predate sau indicate în bibliografie. Relația vie cu cei din jur e mijlocită de texte moarte. Pentru că un text nu poate trăi decât în sufletul celui care se bucură de el și cu propriile înțelesuri.
Ca să devină bun, un comunicator trebuie să dărâme tot acest eșafod destinat să-i elimine originalitatea și creativitatea. Și să construiască în loc un spațiu animat de întâlnirea între preocupările vorbitorului și cele ale auditoriului. Câtă vreme creatorul va rămâne singur cu creația sa, și publicul larg va rămâne singur, fără ea.
Cel mai mare sprijin pe care o editură ar putea să-l acorde autorilor români pe care îi publică ar fi, cred, acela de a-i instrui cumva și în arta vorbirii în public, în arta de a cuceri, de a convinge auditoriul și în întâlniri față în față, nu doar în paginile cărților. Ar fi o bună investiție, pentru că sunt sigur că ar fi returnată prin vânzări sporite. Același lucru ar putea ajuta și alte feluri de creatori: pictori, sculptori, istorici, muzicieni, arhitecți etc.
S-ar crea o cultură mai vie, mai dinamică, mai ușor de răspândit și de aprofundat. Auditoriul ar putea deveni el însuși un multiplicator de cultură în măsura în care ar înțelege mai mult și ar putea povesti altora mai multe despre asta.
Puține lucruri fac mai bine unui spirit decât întâlnirea cu un spirit mai bogat care știe să deschidă o poartă și să însoțească pe un drum nou. Am văzut asta și în zâmbetele, privirile și încântarea auditorilor lui Andrei Pleșu. Așa aș vrea să învățăm să ne bucurăm de cultura noastră și de creatorii ei.
(Aticol apărut în numărul din 16 februarie al Revistei 22)
2010, februarie 19 @ 17:37
Mda, la noi s-a ajuns la tâmpenia să se creadă comunicare un power point sec sau o traducere trântită pe blog. COMUNicarea reală are reacţii, duce la o formă de COMUNiune, incită, e vie.
Dl. Pleşu are dreptate. Atâta timp cât îţi respecţi interlocutorul – adică vrei să împarţi cu el ce ştii, dar eşti dispus să-l asculţi, poţi comunica – că e vorba doar experienţă empirică sau cultură înaltă, asta nu mai are importanţă …
Adică ajungem din nou la bun simţ. Dacă îl ai, eşti în comuniune cu cei din jur. Şi comuniunea înseamnă creştere împreună … Românul a uitat să mai fie împreună …
2010, februarie 20 @ 1:27
Cosmin,
Ca promotor in stil obsesiv al comunicarii cu impact, articolul asta mi-a mers drept la inima.
Eu unul cred ca majoritatea abilitatilor de comunicare sunt perfect invatible. Am avut ocazia sa lucred cu destule persoane care au evoluat de la o comunicare incorenta si rigida la una eficienta si autentica. Pe de alta parte, am vazut in acelasi timp ca aceasta tranformare necesita de obicei ani intregi de practica consistenta. Ceva ce majoritatea oamenilor nu prea vor sa auda.
Eduard
2010, februarie 20 @ 14:35
Folosesc ocazia asta pentru a va felicita inca o data pentru intalnirile Erudio. Ati reusit sa creati un brand in jurul acestor evenimente si sa aduceti speaker-i remarcabili: Horia Patapievici,Neagu Giuvara,Andrei Plesu… Sper ca, alaturi de aceste „statui umblatoare pe care lumea le admira”, cum spunea dl Plesu despre oamenii de cultura, sa vedem curand si reprezentanti ai generatiilor 70-80. Chapeau, mon cher!
2010, februarie 21 @ 14:59
@ catalin c. Multumesc pentru felicitari. In privinta reprezentantilor ne-statuizati inca, da-mi te rog niste nume! Ne-ar usura cautarea…
2010, februarie 22 @ 20:16
Ai atins la un moment dat un subiect plin de potential as zice eu.
Pana la a forma buni comunicatori din randul oamenilor de cultura poate ca ar fi bine sa exploatam ce avem.
Pentru ca singuri dl. Plesu sau dl. Patapievici nu au cum sa interactioneze cu atat de multi oameni, iar caile media, mai ales TV-ul, sunt asa cum sunt, nu ramane decat sa alegem calea apostolilor, iertata-mi fie blasfemia, din om in om.
Asta inseamna sa lasam deoparte teama (sau poate orgoliul) de a ne expune si sa le vorbim celor de langa noi, despre intalniri de genul celor organizate de Erudio , despre o carte citita , un film, un articol.
In felul asta efectul de multiplicare de care pomeneai ar capata un sens.
Hai sa nu picam in pacatul de a blama doar -„cata incultura, ce mitocani” -si sa ne intrebam cinstit – Eu ce-am facut? Oare nu puteam face mai mult?
Sunt sigur ca este loc de mai mult…
Cele bune,
2010, februarie 23 @ 0:34
Eu as vrea sa o inviti pe Andreea Pora. E un intelectual fin, s-ar potrivi sa o asculte corporatistii.
2010, februarie 23 @ 23:56
E foarte bine ce faci cu intalnirile astea, fiindca scoti corporatistii din birouri. E interesant si ce inteleg ei in urma intalnirilor, fiindca multi au creierul deja spalat.
2010, februarie 26 @ 11:52
Cosmin,
ma gandeam ca intalniri cu Marcel Iures (despre teatru)sau Radu Paraschivescu(despre scris si citit), n-ar fi deloc rele ! Da’ daca te gandesti sa ne chemi la o intalnire cu Andreea Pora, te rog da-mi un semn. Sa plec din oras !
Cosmin Alexandru. Important! | CRISTIAN PATRASCONIU
2010, martie 4 @ 12:27
[…] Cosmin Alexandru. Important! Cultura educaţiei din România nu favorizează, în nicio etapă a sa, formele de expresie individu… […]
2010, martie 25 @ 3:15
Cam cu circuit inchis, succesul asta. Face Patapievici conferinta pe care-o apreciaza Plesu, face Plesu apreciaza Djuvara, face Djuvara apreciaza Patapievici…
Intamplarea face ca-s persoane respectabile si pe drept cuvant respectate. De ce, cu atatea abilitati si dexteritati nu reusesc totusi sa capteze ceva mai multa atentie publica ?