Cum vrea șefu’
Săptămâna trecută, m-am întâlnit cu un prieten la o cafenea din zona Piața Romană. Cafenea cu brand, parte dintr-un lanț de cafenele bucureștene cu nume intelectual. M-am așezat la o masă, am comandat și apoi, pentru că se însera și lumina din încăpere era obositor de scăzută, am umblat la variatorul de lumină, aducând-o la un nivel rezonabil. Puțin după aceea, chelnerița a intrat în cameră și a redus lumina la nivelul „aproape întuneric“. Urmând rumoarea celorlați clienți, am rugat-o să o lase așa cum era, pentru că aș vrea să-mi văd prietenul în timp ce vorbesc cu el. Mi-a răspuns că nu poate, că așa vrea șefu’, să fie lumina scăzută, „de cafenea“. Apoi, uitându-se în jur și văzând fețele celorlați (la o masă, un client chiar încerca să citească o carte), a avut un reflex conciliant: „Dar aș putea să o las un pic mai mare, pentru că șefu’ nu e acum aici!“. Deși soluția părea mulțumitoare, nu mi-am putut reține o întrebare: „dar credeți că lumina în încăpere ar trebui să fie cum vrea șefu’ de acasă sau cum vor clienții din încăpere?“. Întrebarea a lăsat-o perplexă, însă și-a revenit în câteva secunde și mi-a răspuns pe un ton mai scăzut și resemnat: „Cum vrea șefu’“. Era clar că, înainte de mine, și ea pierduse lupta.
Prima concluzie, pe care am tras-o instantaneu, a fost că șefu’ ei nu vrea banii mei, așa că n-o să-i mai dau. Apoi, însă, m-am gândit că biata fată nu prea avea opțiuni. Țara lui „cum vrea șefu’“ n-are graniță comună cu țara lui „cum ar prefera clientul“. Cel puțin nu pentru șefii predestinați.
La noi, șefu’ e rațiunea de a exista a multor firme, instituții sau partide. Din postura de clienți, de telespectatori, de plătitori de taxe sau de alegători, simțim asta în fiecare zi. Interacționăm cu organizații pentru care noi nu suntem destinatarii unui serviciu, ci o sursă de venit pentru șefu’. Punct.
Șefu’ există peste tot în lume, dar, din cauză că prin alte părți șefu’ nu e la prima generație de concurență și piață liberă, a învățat din familie că nu poți supraviețui ca șef decât dacă poți împleti opinia ta cu cea a celor de care depinde organizația ta. Noi suntem încă într-o cultură contrară. Toată lumea, clienți și angajați, trebuie să-și acomodeze opiniile cu ale șefului.
Modelul public valorizat este cel al șefului care taie și spânzură. Care știe. Care n-are dubii și ezitări. Dictează și pedepsește. Dă sentințe. Când Brucan s-a înșelat, aici cred că a făcut-o. El s-o fi gândit că în 20 de ani scăpăm de nevoia asta, a șefului-stăpân. Că în 20 de ani ne acomodăm cu aerul libertății de a coopera și de a ne înțelege înainte de a ne constrânge.
Mi-aduc aminte de un client care, acum câteva luni, m-a rugat să-l consiliez pentru un discurs pe care îl avea de ținut în fața managementului la nivel național. Situația în care se afla organizația era că, la un moment dat, unii manageri din județe făcuseră niște greșeli, nu se aliniaseră cum trebuia la orientarea organizației, însă, între timp, lucrurile se rezolvaseră și șeful lor ar fi dorit să dea acum un semnal de reconciliere și de sudare a echipei. Am explorat împreună posibilitatea ca, dacă vrea să-și facă aliați, să nu se concentreze pe pedepsirea vinovaților, ci să ofere, în primul rând, o viziune pentru un drum comun înainte. I-am sugerat că așa ar putea câștiga aprecierea oamenilor lui. Mi-a răspuns: „Voi câștiga apreciere, dar nu putere!“. I-am dat partea lui de dreptate, cu tristețe. Ăsta e un concept care ne plasează încă în afara Europei – puterea care nu e dată de apreciere, ci de frică.
Iar conceptul ăsta are rădăcini adânci. Părintele se simte puternic, respectat, dacă copilul îi știe de frică. Profesorul se simte puternic, respectat, dacă elevul sau studentul îi știe de frică. Aprecierea e secundară, pentru că ea nu are beneficii imediate. E mai complicată, pentru că omul care te apreciază nu e dispus să-ți execute ordinele orbește. E doar dispus să-ți asculte argumentele, cu deschidere. E dornic să te ajute, dacă îi dai bune motive. E dispus să se lase convins, nu învins.
Deși pare a avea atuul învingătorului, o națiune cu șefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o națiune de învinși. Oricare al treilea, fie el client, alegător, jurnalist, membru de partid sau simplu cetățean, nu mai are loc în relația dintre șef și executant.
(Articol apărut în numărul din 2 februarie al Revistei 22)
2010, februarie 3 @ 10:59
Legea compensatiei (versiunea mioritica): neavand cu „ce”, vii cu „cine”.
2010, februarie 3 @ 12:15
Cafepedia Ateneu. Mi s-a intamplat si mie fix acelasi lucru. Eram singurul client dintr-o camera, si lucram la laptop. La un moment dat a venit un chelner si a dat lumina aproape de minim. Am dat-o la loc dupa care a revenit si mi-a zis si mie faza cu sefu’. I-am raspuns ca sunt singurul client din camera, si ca ar fi normal sa o lase cum vreau eu, pentru ca daca e lumina scazuta nu pot lucra si sunt nevoit sa plec. El mi-a spus in continuare ca asa vrea sefu’, si din pacate pentru mine sefu’ chiar era acolo asa ca nu a putut fi conciliant…
Pentru mine Cafepedia ajunsese un fel de oaza, de refugiu in fata Bucurestiului nesimtit si agresiv. Carturesti ziua, Cafepedia seara, ca sa uiti in ce oras traiesti si sa nu cazi in depresie. Dupa asta a ramas doar Carturesti… Peste o saptamana am plecat din Romania fara gand de intoarcere, avand in minte cuvintele de emigrare ale lui Adi Stanciu.
2010, februarie 3 @ 12:46
Dar astfel de intamplari sunt ceva „normal” in Romania. Relatia sef-angajat nu este una bazata pe un dialog, in care angajatul sa lucreze din placere (iar seful nu trebuie sa il asculte pe angajat pentru ca … doar el e seful si stie mai bine). Lucreaza pentru ca trebuie sa castige un ban sa isi intretina familia. Iar daca asta inseamna sa il asculte pe sef pentru a fi bine,atunci asa va face. Pot face diferenta pentru ca am lucrat in SUA intr-un program Work&Travel la un restaurant iar acolo am invatat ce inseamna cu adevarat customer service. Din pacate noi mai avem de muncit in aceasta privinta.
2010, februarie 3 @ 13:32
Articolul tau m-a facut sa ma gandesc la toti profesorii, la toti “sefii” cu care am avut de-a face si am ajuns la urmatoarea constatare, au avut o pozitie de “putere” doar cei care au gasit argumente, care au ascultat.
De la ei am avut cel mai mult de invatat, toti profesorii despotici din liceu au avut in viata mea un rol minor, am invatat de frica si pe termen scurt si ei isisi au avut o pozitie trecatoare in jobul ocupat in cariera lor.
Asa ca seful autoritar mi se pare ca functioneaza foarte bine in societatea noastra pe termen scurt si cu rezultate modeste.
2010, februarie 3 @ 13:57
In acelasi registru este si celebra expresie „eu sunt un simplu angajat”.
2010, februarie 3 @ 15:39
In extenso: Atunci cand cineva nu are, nu poate sau nu vrea sa-si construiasca o proprie personalitate autentica, „imprumuta”, prin transfer, o pseudo-personalitate (de la masina, tinuta vestimentara, telefonul mobil, etc) dar cel mai des de la o pozitie in care te face dependent, practic sub amenintare, de posibilitatile conferite de pozitie, iar aceasta se defineste, in Ro., prin „Sef”.
(Visul oricarei slugi perfide este unul singur: sa aiba, la randul sau, propriile slugi. „Da, Sefu'”, Sa traiti, Sefu'” … pana ajung eu „Sef”, s-apoi vezi tu! …)
2010, februarie 3 @ 16:22
În discuție sunt două părți, șeful și subalternul. Relația dintre ei tinde către o echilibrare a intereselor, așadar fiecare parte aspiră spre a o merita pe deplin pe cealaltă.
Am căutat în ultimii ani o explicație a modului în care funcționează relația șef-subaltern în România.
Moneda de schimb este încrederea. Ca la teoria jocurilor. O dai primul, ai șanse să o primești din cealaltă parte.
Societatea românească din păcate este vaccinată împotriva naivității în sens bun, a bunului simț, a modestiei.
Relația este aceeași și între contribuabili și stat.
S-a separat și o Românie normală. Dar e mică și firavă. Buruiana cealaltă luptă să o sufoce, să-i demonstreze că urmează un model greșit.
Dintre cele două, asta din urmă prosperă. Oamenii au nevoie de încredere dar nu știu s-o dea primii. Se fac organizații, asociații, cluburi de afaceri, fundații ș.a.m.d pentru a construi cercuri, cerculețe de oameni în care să poți avea încredere.
Poate că ăsta e un drum.
2010, februarie 3 @ 18:03
Felicitari pentru articol. Un cititor castigat 🙂
2010, februarie 3 @ 18:53
@Laurentiu Tirca(2): Welcome, my friend! …
2010, februarie 3 @ 19:41
Nu stiu daca in situatia data nu ar fi bine de analizat situatia si din punctul de vedere al sefului. In primul rand relatia cu angajatii. El isi cunoaste angajatii si stie de ce e bine sa se poarte asa cu ei. Am vaxut situatii in care angajatii unui bar/cafenea aduceau produse pe care le plasau spre vanzare, facand astfel profit. Ca sa nu mai vorbim de furturi si alte chestii care se mai intampla in spatele tejghelei. In al doilea rand, cel legat strict de ambianta, este proprietatea sa, poate omul are in minte o anumita stare, un anumit target. Poate se adreseaza clientilor care traiesc aceeasi stare ca si ei. Spun asta si dintr-o perspectiva proprie. Am o cafenea pentru mine in primul rand si apoi pentru clienti, in acea cafenea e muzica mea preferata si ambianta pe care o vreau eu, am facut-o pentru ca vreau sa adun in ea oameni asemeni mie. Poate nu ma gandesc in primul rand la profit ci pur si simplu la o stare de spirit. Dar din pacate nu am un astfel de loc si ma indoiesc ca cineva isi face o cafenea „La Romana” pentru a-si satisface un moft.
Numai bine,
Iulian
2010, februarie 3 @ 22:00
@ Laurenţiu. Acu’ m-am gândit să-i propun şefului un proiect de renaming. Să-i schimbe numele din Cafepedia în „La Şefu” sau „Şefupedia”. Să fie un brand transparent 🙂
2010, februarie 3 @ 23:56
E o idee cu rebrandingul. Poate ca sint si clienti masochisti care s-ar duce acolo doar ca sa faca ce le zice sefu’. Biciul si cureaua lata! Comportamentul nu e singular in tara noastra si am intilnit destule baruri unde mi s-a spus, chiar de catre sef, cum trebuie sa stau pe scaun sau cum trebuie sa pun paharul pe masa pentru ca altfel cade si se sparge. Astfel de sefi au nevoie de consiliere psihologica. Sint sigur. Este dovedit de catre un domn pe nume Carl Gustav Jung care spune ca in general acest tip de oameni functioneaza pe principiul proiectiei: el acasa sau in familie sau cu prietenii nu poate fi sef si atunci este sef cu cine poate adica cu cei care sint dependenti financiar de el si mai mult exagereaza acest orgoliu atit de mult incit extinde aria de „influenta” si catre clienti. Mai mult acelasi cetatean, Jung, spune ca pe cit de mare este orgoliul nostru pe atit de mic este respectul de sine (un fel de principiu al vaselor comunicante). Sint convins ca acest om are un orgoliu imens dar un respect de sine extrem de scazut. Studiu de caz….clasic as spune.
Revenind la rebranding: poate ai avea un succes mai mare daca ai vorbi cu sotia/prietena/amanta sefului…caci acolo el nu mai este sef!
2010, februarie 5 @ 11:57
Foarte misto articolul… Felicitari.
2010, februarie 5 @ 14:03
Ai mare dreptate cu acest articol! insa poate fi si altfel…De exemplu, sa faci in asa fel incat sa fii propriul tau sef! sa iei atitudine in ce priveste viata ta, fiecare dintre noi trebuie sa fie capabil sa decida asupra propriei vieti! degeaba asteptam mila cuiva, sau asteptam sa pice para malaiata….n-o sa se intample asta! degeaba dam vina pe sistem, pe conducere…asta e cel mai usor lucru: sa dai vina pe cineva sau ceva. Atata timp cat NU faci ceva, esti singurul vinovat de ceea ce ti se intampla! Fa in asa fel incat sa atragi lucruri frumoase in viata, legea atractiei functioneaza! Un autor spunea: „esti ceea ce crezi ca esti”.Foarte adevarat! Daca tu crezi ca esti facut sa fii sclav, atunci asa e! daca crezi ca nu ai fost facut sa te supui regulilor unui tiran, atunci fa-ti tu propriile reguli dupa care vrei sa traiesti, si aici ma refer la lucruri bune, normal. Fa-ti TU viata asa cum vrei sa fie; „cum iti asterni asa dormi”.
Eu ma bucur deosebit de mult ca am avut sansa sa pornesc propria mea afacere, caci am jurat ca angajat nu voi mai fi niciodata! Si e asa bine sa fii propriul tau sef, cu tot ce deriva de aici: ordine, program, „monitorizare de sef”, ce faci, unde te duci etc. Asa, daca intr-o zi n-am chef de lucru pur si simplu, nu sunt penalizata de sef…ma penalizez singura, dar e alegerea mea! Luati atitudine si schimbati-va viata, fratilor, se poate!
Cum vrea Şefu’ « Asociaţia "Pas cu Pas", LGC Oradea
2010, februarie 27 @ 16:14
[…] Deşi pare a avea atuul învingătorului, o naţiune cu şefi puternici, prin faptul că inspiră teamă, e o naţiune de învinşi. ” iată concluzia/opinia lui Cosmin Alexandru publicata intr-un articol pe blogul său. […]