Privilegiul principiilor
Acum câțiva ani, la o bursă în America, am întâlnit pe frontispiciul unei organizații un citat care mi-a rămas în minte: „A people that values its privileges above its principles soon loses both“ (Un popor care își prețuiește privilegiile mai mult decât principiile le va pierde curând pe amândouă). Cuvintele aparțin generalului Dwight D. Eisenhower, militar de carieră, care, urmându-și principiile, a ajuns și președintele Americii pentru două mandate, din 1953 până în 1961.
Asemănarea dintre generalii americani și cei români e cel mult vagă. Și din acest motiv șansele ca, la noi, un general să ajungă președinte sunt cel mult mici. Cu ocazia recentei recalculări a unor pensii disproporționate, am aflat poziția foștilor conducători militari atât în chestiunea privilegiilor, cât și în cea a principiilor. Pe scurt, singurul principiu sfânt e perpetuarea privilegiilor. Cu alte cuvinte, un principiu impus nouă pentru privilegiile lor. Asta da, demnitate, rarisim model de onoare!
Descoperirea m-a frapat întrucâtva, pentru că an de an armata se situează pe unul dintre primele locuri în privința încrederii populației în instituțiile statului. Ca și în cazul Bisericii, aflăm că ne plasăm încrederea foarte prost. Adică noi le-o dăm sub formă de privilegii, iar ei ne-o întorc sub formă de principii. Deși, în principiu, ambele instituții cheltuiesc bani mulți din bugetul public și întorc către societate beneficii discutabile. Doar că discuția asta nu se poate purta, pentru că, nu-i așa?, nu putem chestiona niște monumente sacre ale încrederii naționale. Nu poți să fluieri nici în rând, nici în biserică.
Însă nu doar somnul rațiunii naște monștri, ci și tăcerea ei. Monștrii noștri de azi nu au mai multe capete (uneori n-au niciunul), ci doar multe buzunare. Au gură mare nu ca să lupte cu dușmanii răi, ci ca să-și umple burțile moi. Nu intră-n pământ nici în luptă, nici de rușine. Sunt un fel de curiozitate a involuției, postmoderniști în aspirații și preistorici în apucături.
Onoarea militară se formează la instrucție, se câștigă pe câmpul de luptă și servește drept exemplu din poziții de conducere. Armata română de acum, care își trage metehnele din armata lui Ceaușescu, nu onorează niciuna dintre etape. Instrucția e doar o privare de condiții decente de antrenament, câmpul de luptă îl văd în străinătate doar câțiva, iar în pozițiile de conducere se plimbă hârtii, rapoarte și fluturași grași de salariu. Nici viitorul nu sună prea bine. Un prieten care a absolvit de curând Colegiul Național de Apărare mi-a descris întreaga experiență ca pe o glumă proastă.
În aceste condiții, dreptul la privilegii în virtutea onoarei militare e un subiect care comportă amendamente și lămuriri, ca să încercăm să înțelegem toți același lucru prin aceleași cuvinte. Dar cine să demareze clarificarea? Dilema societății românești de astăzi e că nu mai avem de unde să începem. Apelul la principii l-ar putea face doar cineva care le are și care se comportă conform lor. Parlament, guvern, CSM, Clubul Român de Presă, Armata, Biserica etc. – cine să arunce primul mănușa fără să și-o arunce în față? Cine poate răsturna o scară de valori în care privilegiile te fac respectat, iar principiile te fac de râs?
Într-un mod care tinde să devină aproape o metodă, suntem iarăși originali. În România, a avea principii a ajuns un privilegiu. Cel mai de preț. Foarte puțini și-l mai permit. Față de privilegiile la modă, ăsta e unul aparte. Trebuie să fie eminamente discret. Nu poți face caz de el pentru că ești expediat rapid în derizoriu, caduc sau irelevant.
În trecut, rolul de păstrător al principiilor perene în fața privilegiilor vremelnice revenea elitei. Acelei elite care a construit statul român, cu principiile și instituțiile lui de funcționare. Comunismul a înlocuit elitele cu oportuniști, instituțiile cu sinecuri și principiile cu privilegii.
Problema cea mai mare cu prevalența privilegiilor asupra principiilor e că nu putem construi. Principiile construiesc o societate, privilegiile o clică. Principiile adună oamenii, privilegiile îi separă. Principiile comportă obligații, privilegiile doar drepturi. Și, dacă nu putem construi, nu putem exista, ca națiune. Evident, asta ne mai preocupă doar pe cei care ne-am dori un astfel de privilegiu.
(Articol apărut în numărul din 1 februarie al Revistei 22)
Tweets that mention Cosmin Alexandru | Privilegiul principiilor -- Topsy.com
2011, februarie 4 @ 12:00
[…] This post was mentioned on Twitter by Portal HR and Stefania Baciu, Cosmin Alexandru. Cosmin Alexandru said: Privilegiul principiilor http://f.ast.ly/XnbKE […]
2011, februarie 4 @ 13:02
Felicitari, un articol foarte reusit!
Sigur exista si multi oameni cu principii in structurile Armatei sau alte institutii ale Statului. M-am bucurat sa aud recent de razia de la Vama Siret (jud. Suceava) – mi se pare o miscare importanta si un semn ca niste oameni isi fac totusi treaba.
Spor si voie buna!
2011, februarie 4 @ 16:03
Pe langa faptul ca se duce o lupta pentru pastrarea privilegiilor se mai duce o lupta si contra celor care au princpii. Cine vor fi castigatorii?
2011, februarie 5 @ 21:49
Daca principiile conduc la „privilegii” cine poate fi invinovatit?
Din pacate saracia de azi si proasta administrare a statului in vreme de criza are nevoie de „vinovati” Azi sunt militarii, ieri au fost medicii si profesorii…cine urmeaza domnule Alexandru Cosmin?!
2011, februarie 9 @ 9:42
Am gasit acest text si ma intreb daca nu pot fi concluzii justificate in el…
DE CE PROTESTEAZĂ MILITARII ÎN REZERVĂ
Pare ilogic şi sunt mulţi cei care nu înţeleg de ce ies în strada si îşi strigă nemulţumirea militarii în rezervă şi retragere. La nivelul veniturilor din România, militarii aveau pensii relative bune. Mari, în comparaţie cu ceea ce speră majoritatea pensionarilor. Chiar şi înjumătăţite, ele trezesc invidia unora. Deci nu pentru bani se înfruntă ei cu jandarmii. Nu doar pentru banii ce li s-au luat din pensii se agită tot mai puternic armata de rezervă a ţării. Atunci, de ce?
Ca să aflăm ce i-a scos pe militari în stradă, multe lucrurile ce ar trebui explicate. Unele uşor de înţeles, chiar şi pentru cei aflaţi departe de viaţa militarului. Altele, cu mult mai greu de priceput. Cu atât mai dificil, cu cât astăzi percepţia multora privitor la militari nu este tocmai binevoitoare. Se simte chiar o oarecare adversitate. Nejustificată în opinia unora, dar cultivată cu osârdie în ultimii doi ani.
Ceea ce cunosc eu, este că aceşti militari, blamaţi azi, sunt aceia către care se striga, cu speranţă şi bucurie, „Armata e cu noi !”. În zilele şi nopţile nebune din acel decembrie. Acel DECEMBRIE! Ei sunt cei care având întreaga putere, au predat-o din proprie iniţiativă unui guvern pe care l-au crezut democratic. Fără regrete, fără ranchiună, fără presiuni. Din respect pentru cei care azi îi iubesc. Din dragoste pentru cei care astăzi îi urăsc. Şi ei, defăimaţii de astăzi, nu au cerut niciodată nimic în schimb!
Mai ştiu că ei sunt aceia care au acceptat de bună voie instaurarea controlului civil asupra armatei, pricepând ce înseamnă adevărata democraţie mult înaintea altora.
Adevărul este că militarii reprezintă o categorie socială aparte, care la prima vedere pare izolată de tumultul social cotidian. O categorie socială fără acces la învârtelile cu bani negri, fără protecţia oferită de carnetul de partid, fără a avea timp de combinaţii care să umfle portofelele. Dar care, în tăcere, cu demnitate, cu costuri umane imense, a suportat în ultimii cincisprezece ani o dureroasă şi permanentă metamorfoză. Armata a fost supusă unei lungi suite de operaţii chirurgicale menite să-i schimbe nu numai dimensiunile şi înfăţişarea. I s-a modelat un trup cu totul nou, în care a fost rearanjată până şi poziţia organelor principale. Mai mult chiar. S-a intervenit, uneori cu toporul, operându-se pe creier pentru a i se modifica simţirea, sufletul, spiritul şi menirea.
Nici o altă instituţie fundamentală a statului nu a cunoscut o asemenea transformare. Pentru a realiza, numai în parte, dimensiunile întregului efort, este poate suficient să ştim că, timp de mai bine de zece ani, în fiecare zi au fost daţi afara din armata, în medie, câte şapte oameni. Şapte pe zi! Neîntrerupt. Generali, ofiţeri sau subofiţeri. Sunt cifrele oficiale!
Au protestat militarii? Nu! Deşi au fost distruse carierele a sute de mii dintre ei şi alungată liniştea familiilor lor, deşi implicaţiile sociale au fost de nedescris, militarii au înţeles că ţara are nevoie să intre în NATO. Şi s-au supus de bună voie dureroasei metamorfoze. În tăcere, scrâşnind din dinţi şi înghiţindu-şi lacrimile.
Azi, în momentul în care credeau că Armata a încheiat lungul calvar, când cu rănile nevidecate încă voiau doar să-şi vadă de viaţa lor, militarii sunt atacaţi dur, mişeleşte. Nu-şi pot explica de ce, dintr-un simplu capriciu, printr-o suită de legi nedrepte, sunt umiliţi, batjocoriţi, furaţi şi denigraţi în ochii concetăţenilor. În faţa acelora pentru care ei au făcut toate acele sacrificii.
Militarii, învăţaţi cu sinceritatea şi cu elemente de conduită clare, nu pricep scopul acestor măsuri. Văd în ele doar ură oarbă, manevre politice, şi jocuri de imagine menite să le fure banii, să le răvăşească viaţa. Care nu aduc nici un folos societăţii, care nu generează vreun avantaj economic, strategic ori de siguranţă a naţiunii.
Ei stiu că aceste măsuri crează haos în instituţia militară, desfiinţează corpul de rezervă al apărătorilor cu arma în mână ai naţiunii, ameninţă existenţa pe mai departe a elitelor Armatei, desconsiderând până şi gradele militare – singurul bun pământean. Unica sa avere, pe care militarul o duce cu sine în mormânt şi care doreşte să-i fie păstrată pe cruce. Întregul sistem de valori în care au crescut, au fost educaţi şi pe care l-au slujit este în pericol de a fi demolat. Fără a se pune altceva în loc.
Cum să mai creadă în bune intenţii, când ei văd aici numai ambiţia nemăsurată a unor politicieni efemeri, care au iluzoria ambiţie de a rămâne în istorie ca reformatori ai neamului prin negarea şi distrugerea a tot ceea ce a fost înaintea lor?
Militarii sunt oameni educaţi. Toţi ofiţerii sunt absolvenţi de studii universitare sau a unor forme de învăţământ echivalente. Subofiţerii au şcoli tehnice ori administrative. Nu pot fi manevraţi. Nici minţiţi. Nici înşelaţi cu vorbe meşteşugite şi promosiuni deşarte.
Militarii sunt capabili să descopere, înaintea omului preocupat doar de grija zilei de mâine, pericolul real în care este pusă ţara. Dincolo de fireasca nemulţumire în faţa abuzului financiar, umilinţelor şi torturii morale la care sunt supuşi, prin protestul lor ei spun: “Opriţi-vă! Puneţi în pericol existenţa acestui popor!”
Putem noi înţelege acest avertisment, strigat acum în stradă de oamenii în uniformă? Dacă da, vom fi alături de ei.
Dacă nu, vom continua să ne mirăm înecaţi în nedumerirea noastră şi, probabil, să înjurăm printre dinţi. Ceea ce, în mod sigur, nu ne va aduce nici mai multă bunăstare şi nici mai multă speranţă pentru ziua ce va fi.
SURSA:
http://teopal.com/?p=765