Șah cu table

Dacă Vasile Blaga câștigă șefia PDL, partidul e sortit pieirii. Dacă Vasile Blaga nu câștigă șefia PDL, partidul e sortit pieirii. Acesta e rezultatul unui management politic perdant al principalului partid de dreapta din Ro­mânia, atâta cât poate fi definită dreapta la noi.

Din postura de câștigător, Blaga nu poate duce partidul nicăieri. N-are carismă, n-are rezultate, n-are votanți, n-are viitor. E doar muncitor și perseverent. A avut, în perioada mandatului de ministru la Interne, un vârf de notorietate și apreciere. Pe care, însă, n-a știut să le păstreze și să le fruc­tifice. De atunci, percepția publicului des­pre el a coborât și va continua să o facă. E un politician al trecutului. Al trecutului în care a avut succes datorită unei competențe foarte importante. Aceea de bun or­ga­ni­za­tor al activului de partid. Aici, Blaga a fost cel mai bun om al PDL și un contributor important la rezultatele partidului din 2004 și 2008. Din păcate, PDL de azi n-are in­s­pirația PDSR de acum douăzeci de ani, care nu și-a pus nicio secundă problema să-l aleagă pe Cozmâncă președinte de partid.

Calitățile organizatorice ale lui Blaga sunt, totodată, și motivul pentru care, dacă el pier­de, partidul riscă să intre în colaps. Vic­toria reformiștilor ar fi foarte potrivită pen­tru imaginea partidului înspre electorat, i-ar da un suflu nou de atractivitate, dar ar ridica enorme probleme de organizare a trupelor. Intelectualii nu sunt oameni de te­ren, iar victoria unui partid în alegeri se de­cide pe teren. Nu la televizor, pe bloguri sau pe Facebook.

Toate partidele mari din România există pentru a alimenta și a fi alimentate cu bani de un enorm aparat birocratic al ad­mi­nis­trației centrale și locale. Care are foarte pu­ține finețuri. Pe oamenii ăștia nu-i inte­re­sează nici de reformă, nici de principii, nici de Europa. Pe ei îi doare doar de cine de la centru le poate facilita accesul la resurse, indiferent de cine e la putere. Reformiștii sunt complet în aer la acest subiect, așadar nu vor putea susține și nici nu vor putea fi susținuți de un activ de partid disperat și flămând.

Victoria Elenei Udrea pare a putea împăca am­bele deziderate, însă niciunul decisiv. Apor­tul de imagine și revitalizare pentru PDL va fi minim, iar capacitatea ei de ra­liere a activiștilor, insuficientă. Partidul se va îndrepta rapid spre o poziție marginală în politica românească.

Cele trei tabere nu pot reuși nimic una fără cealaltă. Acum, pare că nu pot reuși nimic nici împreună. PDL și-a dat singur șah, iar pe 23 martie vom afla și dacă e mat. Ceea ce n-ar fi dramatic, dacă ar fi doar problema partidului. Va fi însă dramatic pentru că vorbim de singurul partid de la care putem spera azi să se opună cât de cât în­ge­nuncherii statului de drept, care e obiectivul major al USL. Cu un PDL în degringoladă și disoluție, USL va scoate România definitiv din cărțile europene până la sfârșitul anului și o va păstra acolo pentru multă vreme, printr-o nouă Constituție, care va ser­vi acestui scop.

Dorința USL de a parca România cât mai la marginea Europei e justificată. Odată opoziția politică internă de­cimată, singura opoziție veritabilă a USL e azi la Bruxelles. Spre deosebire de cea din România, opoziția de la Bru­xelles e bine condusă și se orga­ni­zează pentru a pune ambițioșilor li­deri useliști din ce în ce mai multe piedici în calea apetitului de aca­parare a instituțiilor statului.

În acest timp, în România se joacă șah intens pe dreapta, deși tablele par a fi mai potrivite. Și Forța Civică și-a dat șah mat într-o încercare ne­ve­rosimilă de a resuscita Alianța D.A. cu PNȚCD, eternul mort neîngropat al politicii românești. Câteodată, ima­ginația liderilor politici trași pe dreap­ta depășește orice imaginație. Cum speranța moare ultima, și eu sper că undeva, ascuns și neștiut de nimeni, un strateg de geniu orchestrează aces­te mișcări, iar finalitatea lor ne va umple pe toți de uimire și admirație.

În Occident, când un partid pierde alegerile și iese de la guvernare, are loc o schimbare naturală de con­du­cere și priorități. Procentele par­ti­dului scad întrucâtva, însă, după ce noua conducere intră în pâine și par­tidul de la putere începe să-și ero­deze capitalul politic, procentele re­vin în limite rezonabile.

Democrația politică românească e ne­funcțională. După aproape fiecare gu­vernare, principalul partid care a fost la putere cade de pe caii cei mai mari, intră în comă și fie moare, fie are nevoie de câțiva ani și de ajutorul susținut al greșelilor puterii pentru a-și reveni. Apoi ajunge din nou la putere, uită imediat ce-a trăit, dă cu oiștea-n gard cât îl țin puterile, iar după următoarele alegeri ajunge iar în pragul extincției. E aproape o vo­cație a trăitului periculos.

Mai periculos, însă, mi se pare faptul că și noi, publicul votant sau in­te­resat de rezultatele votului, am înce­put să ne obișnuim, să considerăm normal că nimeni nu învață niciodată nimic. Când o să ajungem să ne ui­tăm la toate astea ca la un spectacol cu acte care se repetă inevitabil, s-a cam terminat distracția.
(Articol apărut în numărul din 19 martie al Revistei 22)