Frica în organizații

Frica e unul dintre instrumentele cel mai des folosite în conducerea companiilor în Romania. Și de către managerii români și de către expați. Frica are o relație atât de intimă cu puterea încât, pentru mulți, par inseparabile. A stârni frică e un semn de putere. Așa să fie?

Întâi de toate, de unde vine frica? De cele mai multe ori de la cel care conduce. Nu-ți trebuie curaj ca să produci frică. Trebuie să fii doar suficient de speriat tu însuți. Să-ți fie frică că dacă oamenilor tăi nu le-ar fi frică de tine, ei n-ar face ceea ce îți dorești tu să facă. Adică nu-i poți convinge, trebuie să-i forțezi. Așadar a inspira frică nu e o dovadă de putere, ci una de slăbiciune.

Sunt manageri care conduc intenționat prin frică și manageri care produc asta fără să-și dea seama. În lucrul cu organizațiile am văzut câteva simptome care ne pot lămuri dacă frica e o prezență cotidiană într-o organizație.

Primul simptom e că oamenii nu prea spun lucruri. Există în echipă sentimentul că dacă spui, te expui. Din perspectiva managerilor, oamenii sunt cuplabili pentru că sunt ascunși, ezitanți, lipsiți de curaj și responsabilitate. Și îi amenință că dacă nu spun vor avea de suferit. Din perspectiva oamenilor calculul e unul simplu. Atunci când au spus ce au gândit nu li s-a întâmplat nimic bine. Fie managerul le-a demonstrat în mod repetat că nu au dreptate și i-a forțat să-și schimbe părerea, fie a generat conflicte publice din care au avut de pierdut, fie le-a pus în cârcă rezultate proaste. Comparând consecințele, ajung la concluzia repetată că au mai puțin de suferit dacă nu spun decât dacă spun.

Al doilea simptom e că oameni sunt cinici, blazați. Pentru că au trecut prin atâtea, nu se mai sperie așa ușor. Și nu prea mai cred în nimic. Au văzut de prea multe ori că orice inițiativă de schimbare se fâsâie pe parcurs sau se termină prost pentru că nimeni nu are energia de a împinge lucrurile până la capăt pentru că oamenii sunt demotivați să riște. Au simțit pe pielea lor ce înseamnă să greșești, așa că preferă să stea în banca lor.

Al treilea e că frica produce o selecție în organizațție. Rămân cei care, fiind suficient de speriați pot produce, la rândul lor frica în subordonați și pleacă cei pentru care asta nu e genul de carieră și de viață pe care și-o doresc. Competiția asta între cine bagă mai tare frica în ceilalți naște monștri de bună credință. Paradoxul e că toți sunt bine intenționați, sunt convinși că asta e calea cea mai bună să obții motivare și rezultate.

Al patrulea e că oamenii sunt în general triști. Și când râd e un râs mai degrabă tensionat, care eliberează prea multul stres. Glumele sunt făcute cel mai adesea de către unii pe seama altora. Întâlnirile merg greu și șeful trebuie să împingă tot timpul discuția înainte. Oamenii se feresc să propună lucruri și să ia decizii, o fac doar când nu mai au încotro.

Al cincilea e că energia oamenilor e consumată în interiorul organizației, nu în afara ei. Într-o echipă guvernată prin frică, principala preocupare e să nu fii de vină pentru ceva. Acest scop canalizează efortul fiecăruia înspre colegi și ceea ce fac sau nu fac ei, ceea ce spun sau nu spun ei, pentru că de acolo vor veni cele mai plauzibile scuze și explicații care să plaseze pisica tot timpul în brațele altcuiva.

Ieșirea din cercul vicios al fricii nu e așa de simplă, dar e posibilă. Cu mici excepții, oamenii se pot adapta unui stil de lucru bazat pe mai multă încredere și libertate. Doar că el trebuie adoptat coerent și consecvent, până devine noul mod de lucru. Iar această nouă realitate e o veste neașteptat de bună nu doar pentru subordonați, dar mai ales pentru șefi. Le schimbă viața.